INTERVIU Adina Rosetti, scriitoare: ,,Mi se pare important sa ai umor intr-o carte"
Când era elevă, scriitoarea şi jurnalista Adina Rosetti (37 de ani) făcea „compuneri enervant de lungi“. Ar fi vrut să studieze literatură, însă a urmat o facultate de economie, adică „ceva serios”, cum a sfătuit-o familia. După absolvire, a prins curaj şi s-a înscris la un curs post-universitar de jurnalism, la care abia aştepta să meargă. Îi plăcea chiar şi să-şi facă temele. Apoi, a scris pentru mai multe publicaţii, printre care şi revista „Dilema veche“.
După ce a devenit mamă, a fost liberă în jur de un an, timp în care a pus temeliile romanului „Deadline“ şi a scris texte pentru şi despre copii. În „Deadline“, carte publicată la Editura Curtea Veche, şi-a imaginat o lume care s-a transformat, după ce tânăra Miruna şi-ar fi pierdut viaţa din pricina suprasolicitării la locul de muncă. Autoarea a împrumutat câteva elemente din povestea Ralucăi Stroescu, manager de audit la o companie multinaţională, al cărei deces a fost pus, în 2007, pe seama extenuării. Un alt personaj al cărţii a fost inspirat de artistul plastic Ion Bârlădeanu – la acea vreme, el locuia pe străzile Bucureştiului şi făcea colaje pop art din ziare şi reviste.
Ce făceaţi în 2007, când a fost mediatizat cazul Ralucăi Stroescu?
Cred că lucram la „Time Out“, unde am avut primul job de jurnalist. Fetiţa mea avea un an şi ceva şi eram fericită că fac, în sfârşit, ce-mi place, după o perioadă în care lucrasem în asigurări şi în marketing. În 2007, începusem să scriu un roman care nu se închega şi care era cumva despre acest subiect. Mă interesau tinerii care se zbăteau foarte mult să îşi construiască o carieră. Aveam şi mulţi prieteni în situaţia asta. Îşi doreau să ajungă într-o corporaţie, să aibă un statut. Pentru mine, cazul Ralucăi Stroescu a fost ca un declic care m-a ajutat să-mi duc povestea în altă parte. Mulţi oameni au început să vorbească despre subiect şi au scos la iveală partea mai puţin plăcută a acestui stil de viaţă. De unde era un miraj spre care se îndreptau toţi, au început apoi să spună că e un soi de abuz.
V-aţi regăsit într-o situaţie asemănătoare?
Nu, pentru că nu am lucrat niciodată într-o corporaţie. Mama a lucrat în bancă şi avea momente când ajungea la epuizare. Mă simţeam cumva conectată, dar prin prieteni şi prin familie. Nici nu m-a atras genul ăsta de viaţă şi m-am simţit uşor ciudat printre prieteni atunci. Mă întrebau: „De ce nu vrei să intri într-o multinaţională?“ – eu lucrasem la firme micuţe. Am aplicat, dar n-am putut să trec de nişte formulare preliminare, în care trebuia să declari multe despre tine şi să te încadrezi în tipare.
V-aţi documentat mult pentru romanul „Deadline“?
S-a tot scris atunci, dar povestea din roman nu este non-ficţiune, căci miza mea n-a fost să o reconstitui jurnalistic. M-a interesat valoarea de simbol a experienţei şi mi-am pus acea întrebare de la care porneşte ficţiunea: „Ce ar fi dacă?“. Spre deosebire de jurnalism, când te întrebi „Cum a fost? Care e adevărul în povestea ta?“, am vrut să ştiu cum ar fi dacă cineva ar porni o revoluţie de la povestea asta. Şi cum schimbă o întâmplare şi o moarte destinele din jur. Nu m-am documentat jurnalistic, dar am citit presa şi reacţiile de pe bloguri. De asta am şi inventat un personaj, un blogger, care încearcă să schimbe ceva.
Aveţi amintiri legate de munca părinţilor în perioada comunistă?
Nu aveam conştiinţa clară la vârsta aceea. Ştiam doar că oamenii aveau un serviciu la care mergeau şi că mama ieşea la 16.00. Nu-mi puneam problema nici ce fac eu, nici ce fac părinţii mei. Până la şase ani, am copilărit la Brăila, la bunici, iar când am intrat în clasa I, părinţii m-au adus aici, în blocul în care locuiesc şi acum şi despre care am vorbit în romanul „Deadline“, blocul în urmă de „U“.
Fantastic şi realism
Cum v-aţi gândit să aşezaţi povestea Ralucăi Stroescu alături de cea a artistului Ion Bârlădeanu?
Aveam un personaj marginal în minte, care voiam să fie un fel de contrapunct pe viaţa acestei fete, a Mirunei din carte. M-am gândit la un astfel de personaj pentru că, în cartierul unde locuiesc, se află o biserică. În afară de credincioşi, se adună acolo mulţi oameni care trăiesc pe lângă biserică şi au grijă de lumânări sau de porumbei. E o lume diversă şi mereu m-a interesat cum se intersectează oamenii care stau pe lângă clopotniţă cu cei care pleacă la serviciu dichisiţi şi cu servietă. Dimineaţa, trec unii pe lângă alţii. După ce a fost descoperit Ion Bârlădeanu, am scris un articol despre el în „Dilema veche“. Am stat de vorbă cu el şi mi s-a părut fascinantă povestea – era personajul pe care îl căutam, aşa că l-am suprapus peste ceea ce aveam deja în minte.
Foto: Barna Nemethi
Aţi spus într-un interviu că rescrisul este cea mai importantă parte a scrisului. Vi se pare greu să renunţaţi la anumite elemente din text?
Dacă ajung să îmi dau seama ce vreau să spun şi unde vreau să ajung cu textul, mi se pare firesc să renunţ. E greu până înţelegi ce este în mintea ta. Eu scriu dintr-o suflare, nu construiesc cuvânt după cuvânt, şi trebuie să revin, pentru că nu sunt atentă la stil. Am încercat să folosesc principiul chinului zilnic, dar nu merge. Ori scriu mult, ori deloc. Pentru job trebuie să livrez articole la deadline şi nu pot să aştept inspiraţia, dar când e vorba de literatură, mă las în ritmul meu.
Romanul mi s-a părut realist, prin scena înmormântării, de pildă, şi ludic, în acelaşi timp. Cum l-aţi construit?
N-am vrut să fie ceva grav sau să dau sentinţe, pentru că partea ludică a literaturii mă interesează mult. Cred că de asta şi scriu pentru copii. Mi se pare important să ai umor într-o carte. Probabil că vine dintr-o latură a mea sau dintr-o obişnuinţă românească de a face haz de necaz. Nu-mi dau seama. Am încercat să-l dozez şi cu fantastic, dar şi cu realism. Poate am pus foarte multe, cum se întâmplă într-o carte de debut, în care simţi nevoia să arunci tot ce ştii, tot ce ai învăţat şi ce ţi se pare că merită zis.
Textul pare realizat sub forma unui colaj de voci – vorbeşte chiar şi motanul, care îşi spune apăsările. Cât de greu a fost să vedeţi lumea prin ochii lui?
A fost destul de greu, pentru că mie nu-mi plac pisicile. Sunt o „dog person“. Când scriam, m-am gândit şi la un căţel, dar au mai fost prieteni iubitori de pisici care mi-au dat sugestii. A fost partea pe care am scris-o cu cea mai mare bucurie, pentru că nu ştii cum se vede lumea prin ochii unei pisici şi nu prea poţi să greşeşti. Mi-a plăcut să mă joc, mai ales că nu era programat; n-am vrut să am o pisică-personaj. A apărut dintr-o întorsătură de frază, căci era singurul martor al vieţii private a acestei fete, care era foarte singură. În realitate, am aflat dintr-un articol, după ce am publicat cartea, că ea a avut trei pisici. Mie mi s-ar fi părut un clişeu literar.
Maternitatea, o întoarcere în propria copliărie
În carte, vecinele Mirunei se întreabă de ce astăzi le preocupă pe femei cariera, nu familia. Reuşiţi să împăcaţi rolurile?
Nu prea ai de ales. E greu să optezi pentru unul dintre ele, mai ales dacă locuieşti în mediul urban şi ai studii superioare. Eşti, într-un fel, împinsă pe drumul ăsta şi mai există şi biologia, pe care nu poţi să o negi. E greu şi o simt pe pielea mea în fiecare zi. Te împarţi în multe locuri şi ai senzaţia că îţi scapă ceva, că te ocupi mai mult de una dintre ele şi mai puţin de cealaltă. Poţi să faci alegeri radicale, dar, dacă simţi că nu te împlineşte până la capăt niciuna, te lupţi cum poţi. Şi mai vin şi alte presiuni sociale. Cred că femeile care vor să facă lucrurile astea ar trebui încurajate, că oricum se luptă cu o vinovăţie.
Ce fel de vinovăţie?
Interioară. Am multe prietene de vârsta mea care trec dintr-un rol în altul. Ţi se pare că nu eşti dedicată 100% unui lucru. Când eşti mamă, visceral simţi că trebuie să fii lângă copil tot timpul şi, dacă vrei să faci altceva, trebuie să te rupi de el. Nu vorbesc doar de job-uri artistice. Când stai prea mult lângă copil, te întrebi: „Cine sunt eu? Unde mai e timpul meu de om, de femeie?“.
Dacă aţi avea doar rolurile de mamă şi jurnalistă şi n-aţi mai scrie, v-ar fi mai uşor?
Literatura e pasiunea mea, iar jurnalismul vine în completare. Este şi foarte greu să trăieşti din literatură în majoriatea ţărilor, cu mici excepţii, iar în România nu ştiu dacă există cineva, în afară de două-trei nume mari. Jurnalismul te şi ajută, pentru că e mult mai uşor să scrii pentru ziare şi reviste decât să te apuci direct de o carte.
Aţi spus într-un interviu că abia după ce aţi născut-o pe Clara aţi scris literatură.
Atunci a fost prima încercare serioasă. După ce am avut-o pe Clara, care a fost tare cuminte; nu am mai făcut nimic un an. A fost un fel de regăsire şi mi-am dat seama ce vreau să fac. Dacă m-ar întreba o zână ce vreau ca să pot să scriu, nu aş cere inspiraţie, ci timp. Atunci m-am apucat de acest roman care, mai târziu, a devenit „Deadline“ şi tot atunci am mai schiţat o groază de lucruri pe care apoi le-am reluat, inclusiv „De zece ori pe buze“.
Copiii sunt curioşi. Aţi simţit că aţi redescoperit lumea odată cu Clara şi cu întrebările ei?
A fost o reîntoarcere în propria copilărie, pe care o lăsasem cumva de o parte, iar povestea cu scrisul s-a suprapus. Mi se pare că m-au transformat mult experienţa de a fi mamă şi de a urma, în acelaşi timp, ceea ce îmi doream să fac. Dacă nu aş fi avut copii, n-aş fi scris pentru copii şi nici povestiri despre ei, ca cele din volumul „De zece ori pe buze“. Au crescut nişte idei, teme şi emoţii, pe care altfel nu le-aş fi avut.
Cum s-a conturat volumul „De zece ori pe buze“?
Poveştile s-au adunat în timp, dar nu intenţionam neapărat să fac ceva cu ele. Pe unele le-am scris în perioada aceea explozivă; pe altele, separat, în ultimii ani. La un moment dat, mi-am dat seama că erau multe cu tema aceasta: copilărie, părinţi, relaţii dintre părinţi şi copii. Am realizat că nici nu am timp să mă apuc de alt roman şi aşa am hotărât să le adun într-un volum. Apoi, am mai scris câteva poveşti special ca să îl completez şi să fie unitar. Cartea se află în librărie la literatură pentru adulţi, dar are o copertă mai copilăroasă, făcută de Dominic Vârtosu. Mă interesează cum se pierde copilăria şi cum, adult fiind, nu mai ai acces la ea. Şi cum se văd conflictele dintre două lumi, prin ochii copiilor sau, invers, prin ochii adulţilor. 
(Adina Rosetti, alături de cei doi copii, Clara şi Anton. Fotografie dreapta: Andreea Goia)
Ce vă amintiţi din copilărie?
Pentru mine, centrul universului era casa bunicilor, de pe una dintre străzile vechi ale Brăilei, cu piatră cubică. Casa avea curte şi, în spate, o grădină fabuloasă. Eu n-am avut alţi bunici la ţară şi, când veneam din vacanţa de vară, auzeam poveştile colegilor despre cum au zburdat pe dealuri şi cum au fost cu animalele la păscut. Îmi amintesc că stăteam mult singură în grădina aia şi îmi plăcea să mă uit la gâze şi la cireşe, deşi îmi plăcea şi să mă joc pe stradă cu alţi copii. Intram într-o lume magică, ceea ce cred că are legătură cu scrisul.
Cine vă citea poveşti când eraţi mică?
Mama îmi citea, dar şi inventa poveşti, iar multe dintre ele erau cu mine şi cu alte personaje din cărţi. Îmi citeau şi bunicii, şi tata. Într-un fel, am crescut înconjurată de poveşti şi cărţi . „Aventurile lui Habarnam“ a fost cartea copilăriei, pe care am ferfeniţit-o de atâta citit, şi pe care am păstrat-o şi i-am citit-o fetiţei mele. Am trecut şi eu prin faza „Cireşarii“, „Jules Verne“ şi „Vrăjitorul din Oz“. Plus că am fost destul de bolnăvicioasă – nu prea mergeam la grădiniţă – şi, pentru că stăteam destul de mult pe-acasă, îmi tot citeau poveşti.
Bolnăvicioasă ca personajul Monica din „De zece ori pe buze”?
M-am identificat destul de mult cu ea, deşi nu eram chiar cu capul în nori, dar de la mine am pornit când am construit personajul.
Cum aţi scris „Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul”?
E o carte despre timp şi despre cum să-l explici copiilor într-un mod poetic. Îi spuneam Clarei povestioare seara, când eram destul de adormită. Brodam idei şi inventam personaje. Pentru că îi plăcea şi îmi cerea să adaug personaje de la seară la seară, povestea a crescut. Cristiana Radu, care e şi ilustratoarea cărţii, îşi dorea mult să ilustreze poveşti contemporane pentru copii şi cumva de la ea a venit propunerea să facem ceva împreună. Acum şapte-opt ani, nu se publica literatură pentru copii la noi, iar cartea a stat mult în sertar şi a apărut în 2014.
Textul a fost adaptat pentru un spectacol de teatru.
A fost dramatizat şi regizat de Antoaneta Zaharia şi produs de Teatrul pentru Copii Momolino. N-am fost implicată în dramatizare deloc; nu m-aş fi priceput. Am avut emoţii, pentru că e povestea ta şi nu ştii cum o să fie văzută de altcineva şi jucată, dar a ieşit frumos. Mi-a plăcut şi reacţia copiilor. Când publici o carte, reacţiile vin mai greu. După „Domnişoara Poimâine“, desi nu mă aşteptam, am primit multe lucruri de la copii: desene cu personajele, poze cu figurine din lut sau modelate, o fişă de lucru realizată de o învăţătoare cu copiii la oră, pe baza cărţii.
În mai a fost lansarea cărţii „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură? “. La ce întrebări răspunde volumul?
Este o carte cu întrebări fantastice despre personaje din basmele pe care le ştim în felul acela convenţional. M-am gândit să explicăm nişte lucruri despre personaje sau să le aducem în lumea contemporană. Sunt întrebări despre un balaur: de ce are atât de multe capete şi dacă nu ar putea să mai renunţe la unele, luându-şi o tabletă care să-l organizeze; despre Făt-Frumos, care vrea să meargă cu maşina, pentru că se plictiseşte de calul lui; despre ce e în mintea broscoilor care nu sunt pupaţi de vreo prinţesă.
Oare de ce le plac copiilor poveştile?
E un mod de a descoperi lumea. Ei se imaginează în tot felul de situaţii şi se conectează cu poveştile. Când se joacă, de exemplu, îşi fac din două maşinuţe o lume întreagă. După vârsta de zece ani, copiii au senzaţia că duc o viaţă plicticoasă, numai cu şcoală şi lecţii, iar atunci le plac mult cărţile fantastice. Evadează şi găsesc o lume mai colorată decât viaţa reală.
Le citiţi Clarei şi lui Anton?
Clarei i-am citit de când avea şase luni, chiar dacă nu înţelegea. Ea citeşte singură acum, că are aproape 11 ani, dar nu cărţile copilăriei mele. Copiii cresc acum cu tehnologie, cu filme şi cu un alt fel de a spune poveştile. E o diferenţă mare între felul în care e spusă povestea într-o animaţie de acum şi cum se făceau cele Disney clasice. E un ritm alert şi e perioada cu Harry Potter, vrăjitoare, jurnale de puşti şi puştoaice. Anton are şase ani şi îi citesc eu.
Pe 1 iunie, la Bookfest, la lansarea cărţii pentru copii „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură“. Credite: Lilebuba Deion Photography
Dacă aţi face parte, împreună cu cei doi copii, dintr-o poveste scrisă deja, care ar fi aceea?
Ar trebui să inventez una şi ar fi frumos să o scriem împreună. Ar fi cu dragoni, pentru că îi plac Clarei şi cu locomotive, pentru că îi plac lui Anton.
Vi se pare mai uşor să scrieţi pentru copii?
E mai uşor decât să scrii un roman ca „Deadline“. Totuşi, sunt destul de multe capcane în care poţi să cazi. Nu vreau să minimalizez rolul educativ al cărţilor pentru copii, dar pe mine mă deranjează când găsesc o cărticică care nu pare scrisă cu bucuria de a spune o poveste, ci cu scop moralizator. O altă capcană e să nu înţelegi lumea lor, să crezi că scrii pentru copii, dar de fapt să scrii pentru adulţi. Sau să subestimezi inteligenţa celor mici. Copiii înţeleg mai multe decât credem – unele cărticile nu ies din sfera cu răţuşte şi căţeluşi – şi au nevoie şi de subiecte contemporane, de umor şi de absurd.
CV
Numele: Adina Rosetti
Data şi locul naşterii: 6 mai 1979, Brăila
Studiile şi cariera: În 2001 a absolvit Facultatea de Economie la Universitatea Româno-Americană, după care a urmat un curs post-universitar de jurnalism la Universitatea din Bucureşti. Din 2004 a început să scrie la „Dilema veche“, iar din 2008 până în 2012, a fost redactor la revista „Elle România”. În 2007, a obţinut premiul „Tânărul Jurnalist al Anului 2007“ (secţiunea Cultură), acordat de Freedom House. În 2010, i-a fost publicat romanul de debut „Deadline“, la Editura Curtea Veche. La aceeaşi editură au apărut cartea pentru copii „Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul“ (2014), volumul de proză scurtă „De zece ori pe buze“ (2015) şi cartea pentru copii „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură? (şi alte 10 intrebări fantastice)“ (2016).
Locuieşte în: Bucureşti
Comments