INTERVIU Ion Caramitru: Revolutia la care am participat eu nu a reusit. Revolutia la care a particip...
Despre teatru şi politică am vorbit şi noi cu Ion Caramitru.
De curând a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti o nouă premieră montată de regizorul Ion Caramitru. Este vorba despre „Noii infractori” scris de autoarea israeliană Edna Mazya. Cum aţi ales acest text care vede luminile rampei pentru prima dată în România?
Textul a ajuns la mine din întâmplare. Domnul Ioan Onisei, directorul adjunct al Teatrului Naţional, a primit textul de la un vechi coleg al său din Piatra Neamţ care a emigrat în Israel. Un spectacol pe acest text se juca la Tel Aviv cu mare succes şi acel domn s-a gândit că i-ar sta foarte bine şi la Bucureşti. L-a tradus, şi, pentru că îl cunoştea pe Ioan Onisei i l-a trimis lui, iar el mi l-a dat mie să-l citesc. L-am citit, mi-a plăcut. Mi-am dat seama că are şanse mari să placă publicului de la Bucureşti. Aşa că l-am luat şi l-am montat. Şi pentru că acest spectacol avea nevoie de o actriţă puternică în rolul principal, rol care practic duce greul în spate, am adus-o la Teatrul Naţional pe Virginia Mirea care se pensionase, dar care, după părerea mea, mai are foarte multe de spus şi merită să joace cât mai mult şi în roluri care să îi servească talentul. Cred că una peste alta am întru totul o distribuţie foarte bună. Surpriza spectacolului este Alexandrina Halic cunoscută tuturor din teatrul pentru copii, dar care aici are o apariţie remarcabilă pe scena Naţionalului. Acest spectacol e mereu sold out la Sala Mare, vorbim de 940 de locuri, nu e uşor să umpli Sala Mare.
Autoarea a văzut spectacolul?
Autoarea a venit împreună cu traducătorul, cu fiica ei şi cu actriţa care joacă rolul principal la Tel Aviv şi au fost cu toţii foarte încântaţi.
Vă simţiţi bine şi în postura de actor şi în cea de regizor?
Cum se spune, mai în glumă, mai în serios, „nimic din ce e omenesc nu-mi e străin” pot să zic şi eu, extrapolând, că: ”nimic din ceea ce ţine de teatru nu-mi e străin”. În ceea ce mă priveşte, regia şi actoria merg mână în mână
Vorbind despre spectacole care reuşesc să umple Sala Mare, o altă montare de succes a Naţionalului este „Pădurea spânzuraţilor” în regia lui Radu Afrim. Mulţi spun că este unul dintre puţinele evenimente care au sărbătorit aşa cum se cuvenea Centenarul Marii Uniri.
Am fost încă de la început iritat de ideea de a face ceva doar pentru a marca evenimentul. Nu-mi stă în caracter şi nu am făcut niciodată ceva festivist. Când m-am gândit la „Pădurea spânzuraţilor” am făcut-o, recunosc, şi cu spaima că e un un text atât de binecunoscut, că avem un film în cinematografia noastră atât de bine făcut de Liviu Ciulei, voiam spectacolul pentru Sala Mare unde cheltuielile sunt pe măsură, aşa că am reflectat destul de mult. Dar, în cele din urmă, l-am sunat pe Radu Afrim şi i-am propus proiectul. El a acceptat imediat. Se pare că i-am atins o coardă sensibilă, că îi era drag acest text. El a venit şi a pus în scenă acest spectacol care şi după părerea mea este exemplar. E nu doar o montare care renaşte interesul ce părea pierdut al publicului pentru această scriitură, ci un spectacol atât de curat patriotic, atât de delicat patriotic. Afrim a reuşit să aducă la zi problematica textului, dar fără a băga, metaforic vorbind, degetele în ochi spectatorilor. De fapt acesta este rolul teatrului pe lume: de a ne vorbi despre noi, de a ne pune o oglindă în faţă, nouă şi vremurilor pe care le trăim.
Apropos de vremurile pe care le trăim, mulţi colegi de-ai dumneavoastră, actori ai teatrului pe care îl conduceţi, sunt foarte implicaţi civic. Au protestat chiar şi pe treptele Teatrului Naţional împotriva modificării legilor justiţiei. I-aţi susţinut şi dumneavoastră?
Eu am ieşit în stradă în situaţii limită, după cum se ştie. Mi-a părut foarte rău că nu am fost în ţară pe 10 august. Am scris şi o scrisoare deschisă în acest sens. Dar copiii mei au fost atunci în Piaţa Victoriei. Cred sincer că ceea ce face domnul Mihai Şora, ceea ce face Victor Rebengiuc şi alte persoane cu nume sonore sau fără nume sonore ţine de drepturile câştigate la Revoluţie, de dreptul de a spune ce gândeşti şi de a face ceea ce crezi că trebuie făcut. Eu unul aş zice că este unul dintre puţinele câştiguri de la Revoluţie. Aşa că din punct de vedere moral, eu i-am susţinut pe colegii mei. Din punct de vedere oficial, pot spune că nu s-a manifestat în instituţie, ci în afara ei aşa că nu văd aici nicio problemă.
Au fost voci care au criticat protestul chiar atunci când se întâmpla?
Un singur spectator se plângea, destul de fals, dacă mă întrebaţi pe mine, că i s-a furat bucuria de a vedea spectacolul. ”Păi nici nu aţi intrat încă în teatru”, i-am spus. ”Intraţi şi bucuria va urma. În plus, dacă veţi să manifestaţi contra manifestaţiei actorilor, o puteţi face. Sunteţi liber. Nu vă opreşte nimeni.” Ei, era limpede că omul avea, cum se spune, aripi de ceară. A intrat la spectacol şi gata. Ceilalţi spectatori, dimpotrivă, au filmat protestul, mulţi l-au aplaudat şi apoi au intrat în teatru, unde spectacolul s-a jucat cum era prevăzut. Tot protestul a decurs în limitele unei civilizaţii de care ar avea nevoie şi alţii.
Spuneaţi că dreptul la opinie este unul dintre puţinele căţtiguri ale Revoluţiei. Spuneţi asta dumneavoastră care aţi participat activ la mişcările din decembrie 1989. Aveţi regrete legate de Revoluţie?
Da, cum să nu? Am spus-o şi o repet de câte ori am ocazia: nu am scăpat de comunişti, nu am scăpat de securişti, nu am scăpat de hoţi. Definiţia amară pe care o dau vremurilor noastre este că cei mai ortodocşi comunişti de ieri sunt cei mai sălbatici capitalişti de azi. Au trecut de la una la alta cu o dezinvoltură demnă de o cauză mai bună, au reuşit, pe parcurs, să infecteze viaţa politică, să intre subtil în structurile partidelor istorice şi să le distrugă pe unele dintre ele. Vorbesc de Partidul Naţional Ţărănesc şi de adevăratul Partid Social Democrat. Partidul Liberal vedem cu ochiul liber cât de infectat este şi el. Din acest punct de vedere putem spune că revoluţia română anticomunistă nu a reuşit. Mai în glumă, mai în serios, spun că: Revoluţia la care am participat eu nu a reuşit. Revoluţia la care a participat Sergiu Nicolaescu a reuşit.
Revoluţia lui Mircea Dinescu a reuşit?
Păi, nici a lui nu a reuşit. Dinescu şi Doina Cornea au fost disedenţi autentici. Când toată scriitorimea română încerca să se joace cu cuvintele mai mult, să transmită mesaje metaforice, el şi-a pus cu adevărat pielea la saramură. A trimis o scrisoare la Europa liberă în care demasca sistemul şi l-au pus sub obroc. Acest lucru mă păştea şi pe mine. În ultima filă din dosarul meu de urmărire de la Securitate concluzia securistului care îmi văzuse spectacolele de poezie „Eminescu după Eminescu” pe care le făceam împreună cu Dan Grigore era să fiu băgat la „economic”. Aşa cum a fost băgat Petre Mihai Băcanu acuzat de speculă cu maşini când, de fapt, el fusese prins cu maşină de tipărit manifeste şi cu manifeste gata făcute. Sistemul nu voia să recunoască că existau disidenţi şi deţinuţi politici şi atunci inventaseră chestia asta cu „economicul”. Îţi băgau pe ascuns 10 dolari în buzunar, că era interzis să deţii valută, sau alte şmecherii de genul ăsta. Probabil că asta m-ar fi pândit şi pe mine, dar a venit Revoluţia.
Aţi avut surprize teribile când v-aţi citit dosarul de la CNSAS?
Din păcate, lumea teatrului era infestată de turnători. Dar, deşi ştiu multe lucruri, mi-am jurat în barbă că nu voi spune nimic.
Acum aţi mai participa la Revoluţie chiar ştiind că va eşua în mare parte?
Evident. Nu mai era de suportat. Tema e încă foarte dezbătută. S-au deschis şi procese penale. Iată că până şi Ion Iliescu are în faţă un dosar, deocamdată pentru ce a făcut la Revoluţie, şi să nu uităm de implicarea lui în mineriade, un alt dosar extrem de sensibil.
Spuneaţi că partidele istorice au fost infectate de securişti. Acum a apărut pe scena politică un partid nou, USR, în care a intrat şi fiul dumneavoastră, Andrei. Despre implicarea lui în politică ce părere aveţi?
Nu aş vrea să comentez prea mult pe tema asta. El este un bărbat de 42 de ani, are o experienţă profesională extrem de importantă. A făcut o carieră fulminantă. Are mai bine de 20 de ani de când lucrează în domeniul consultingului financiar la cele mai mari firme din lume. A stat 14 ani la cea mai mare din lume, la McKinsey, apoi la Boston Consulting Group, iar acum are firma lui. Este pe picioarele lui. Are viziunea lui asupra lumii. Avea toate condiţiile să nu se mai întoarcă niciodată în România, era curtat de firme de top din domeniul lui, dar a decis, ca şi ceilalţi doi băieţi ai mei, că e mai bine să se întoarcă în ţară. Toţi cei trei băieţi ai mei au studiat la Geneva. Aici trebuie să fac o precizare. Acum, de când a intrat el în politică, încep să fiu şi eu atacat pe teme noi. Printre ele întrebarea: „De unde am avut bani să îmi trimit copiii la studii în străinătate?” Celor care au aceste curiozităţi le spun că: una la mână, la Universitatea din Gneva sunt taxele mult mai mici decât la alte universităţi din străinătate, doi la mână, sora mea trăieşte la Geneva de 40 şi ceva de ani, a avut la dispoziţie în casa ei o cameră în care i-a găzduit pe fiecare la vremea lui, între ei fiind diferenţe de 6-7 ani. Aşa că fiecare a beneficiat ca student de casă şi masă de la sora mea, iar eu am plătit taxele. Iar trei la mână, ei toţi au învăţat foarte bine aşa că au luat şi burse. Au fost studenţi de prim rang. Al doilea fiu al meu a făcut tot la Universitatea din Geneva studii de drept comercial internaţional, iar cel mic a studiat la cea mai bună şcoală de inginerie de sunet care există în Europa la ora asta şi acum este inginer de sunet la Televiziunea Română. S-au întors toţi trei în ţară. Au toate drepturile, ca orice cetăţeni ai unei ţări europene, să aibă opinii politice. Cu fiul meu Andrei mai discut din când în când politică, dar nu pot să îi impun eu nimic. Este bărbat în toată firea.
Întorcându-ne la teatru, Gala UNITER de anul acesta unde se va ţine?
Va fi pe 13 mai la Cluj. Venim cu gala noastră în întâmpinarea sărbătorii Teatrului Naţional din Cluj care împlineşte 100 de ani de la înfiinţare. În ultimii ani am decis să ne mutăm cu Gala din Bucureşti şi nu am greşit pentru că îi sărbătorim astfel pe artiştii din comunităţile respective. Clujul are un public deosebit, intelectual, şi în rândul studenţimii şi la nivelul publicului matur. Întotdeauna când am fost la Cluj în turneu am fost primiţi nemaipomenit. Ţin minte că am stat la Cluj o săptămână cu ”Hamletul” lui Tocilescu.
„Hamletul” în regia lui Alexandru Tocilescu, cu dumneavoastră în rolul principal, e un spectacol care a făcut istorie.
Da. Şi acela era un spectacol politic, dar fără să bage degetele în ochi. Era aşa cum trebuia să fie, respectând poezia textului şi „transpirând” subtil mesajul în urechile spectatorilor de atunci. Am făcut cu toţii împreună, actorii şi regizorul, o traducere adusă la zi a textului, dar fără să trădăm poezia. Am lucrat cu toate variantele româneşti pe masă, cu cea franceză şi italiană, cu un ”glossary”, un dicţionar explicativ al cuvintelor cu mai multe sensuri pe care Institutul Shakespeare din Anglia îl publicase. Apoi tot materialul tradus de noi i l-am dat Ninei Cassian care a şlefuit textul. Spectacolul acela a avut un destin aparte. După ce l-am terminat au venit nenumărate vizionări ale cenzurii şi ni se tot cerea să facem modificări pe care noi nu le făceam. La un moment dat, enervat de comisie, le-am spus că noi nu jucăm în condiţiile astea. „Dacă dumneavoastră opriţi Shakespeare în România, să ştiţi că eu am scris deja o scrisoare pe care i-o trimit surorii mele în Elveţia ca să o dea la Europa liberă”. N-o făcusem. Aş fi făcut-o, dar nu a mai fost cazul. La câteva zile după ce noi oprisem repetiţiile ne-am pomenit cu o comunicare de la primărie, de la tovarăşul secretar de partid al oraşului Bucureşti, Croitoru îl chema, prin care el ne anunţa că vine la vizionare. Şi a venit singur. A asistat 5 ore şi un sfert la spectacol. Iar la sfârşit ne-a felicitat şi a dat drumul la spectacol fără nicio schimbare. M-am revăzut cu el de curând şi l-am întrebat care au fost dedesubturile acelei întâmplări, dar nu a vrut să îmi spună. Nici azi nu ştiu ce s-a întâmplat de fapt. Era limpede că spectacolul era anti sistem, fără doar şi poate. Recunoşteai România în acel spectacol. Totul se petrecea într-o ţară condusă militar de un cuplu de tirani, un el şi o ea. Apoi în Rosencrantz si Guildenstern recunoşteai cu uşurinţă securiştii...Şi totuşi au dat drumul spectacolului. Eu l-am invitat pe acel domn Croitoru să participe la o conferinţă la Teatrul Naţional pe tema asta, dar nu am încă un răspuns. E de discutat. Poate că şi ameninţarea mea că trimit scrisoare la Europa liberă să fi contat? Nu ştiu. Cert este că s-a petrecut un miracol şi acel spectacol a ieşit la public. L-am jucat 7 ani la rând, de peste 200 de ori, din noiembrie 1985 până în martie 1992. Am fost în turneu la Londra şi la Dublin, iar ultima oară l-am jucat la Paris, la Odeon, când am împlinit 50 de ani. Atunci m-am oprit.
La Gala Tânărului Actor, eveniment organizat de UNITER al cărui preşedinte sunteţi, s-a încheiat un nou ciclu. După trei ani de directorat al lui Radu Afrim au urmat trei sub îndrumarea lui Miklos Bacs şi acum începe „mandatul” lui Gigi Căciuleanu. Un om care vine mai curând din lumea dansului se va ocupa de tinerii actori.
Da. Fiecare dintre cei care au condus-o, că a fost Afrim sau Miki Bacs, a adus ceva nou. Şi e foarte bine ca Gala Hop să nu fie mereu la fel. Mărturisesc că a mea a fost ideea să îl cooptăm pe Gigi. Acest minunat creator care e Gigi Căciuleanu are o aplecare deosebită spre teatru. De altfel dansul făcut cu cap nu e doar o demonstraţie de tehnică ci o căutare şi o descoperire a fiinţei umane. Şi teatrul tot spre asta tinde. Iar Gigi Căciuleanu, încă de pe când era tânăr şi dansa cu Miriam Răducanu la Nocturnele de la Ţăndărică, s-a considerat dans-actor, s-a aflat deci mereu la o răscruce de drumuri, între teatru şi dans. Aşa că sunt convins că va avea multe să îi înveţe pe tinerii actori.
(Interviu publicat in Formula As)
Comments