La granita cu o viata noua. Un reportaj-documentar Elle despre ce se intampla cu adevarat cu refugiatii din Romania

La granita cu o viata noua. Un reportaj-documentar Elle despre ce se intampla cu adevarat cu refugia...

Desi ajung in zone sigure, razboiul refugiatilor nu se termina cu adevarat niciodata. Traumele pe care le-au suferit lasa urme adanci, care se vindeca greu atunci cand societatea si institutiile ii resping constant. Revista Elle Romania a realizat un reportaj- documentar impresionant despre viata, visurile si sperantele refugiatilor care au ales ca tara noastra sa le devina, de-acum, patrie. &

Imi place in Romania, e tara mea acum si aici vreau sa raman

Hind, refugiata din Irak&

Cati dintre
noi, cei nascuti aici, am putea spune acelasi lucru? Statisticile plasau
Romania, in 2017, pe locul al doilea in lume, dupa Siria, in ceea ce priveste
migratia. Din 2007 si pana in 2017, vreo 3,4 milioane de romani trecusera
granitele tarii. In timp ce tot mai multi romani incercau sa gaseasca un trai
mai bun in alte parti ale lumii, sute de refugiati isi gaseau in Romania o casa
noua.

Primii pasi spre cetatenie

Cand am inceput documentarea pentru acest material, nu stiam nici eu prea
multe despre refugiatii din Romania. Nu fac parte din realitatea noastra cotidiana,
asa ca de ce le-am acorda o atentie prea mare, nu-i asa? Am pornit calatoria
intr-o dimineata de sambata, la centrul ActivRandom, o organizatie
nonguvernamentala care vine in ajutorul migrantilor pe partea educationala si
culturala. Unul dintre proiectele pe care le desfasoara este sa ajute migrantii
sa obtina cetatenia romana, oferindu-le cursuri despre Constitutia, geografia,
istoria, civilizatia si cultura tarii, materii obligatorii pentru examen.

Zece oameni, de toate varstele, din toate colturile lumii, scriau
constiincios notite despre Emil Racovita, Henri Coanda si motorul cu reactie
sau Varful Moldoveanu. Le puteam citi nedumerirea pe chipuri, cand auzeau
vorbindu-se de vegetatie ,,albina" sau cand li se prezenta pestera
,,Scortisoara". Apoi toata sala izbucnea in ras, iar Denisa, unul dintre
voluntarii ONG-ului, le explica de la capat care-i treaba cu plantele din zona
alpina.

Tara cu pace

De ce Romania? Asta a fost una dintre primele intrebarile pe care le-am
pus-o refugiatilor pe care i-am intalnit. Iar toti mi-au raspuns ca au venit
aici pentru a avea o viata normala, o stare in care sa nu le fie frica de
moarte cand ies pe usa.

Daca pentru noi pacea este un dat, pentru ei e o himera. Multi s-au nascut
in razboi, este singura realitate pe care o stiu. Altii au fost nevoiti sa isi
paraseasca locul de origine, persecutati prin prisma orientarii lor sexuale sau
a religiei. Si probabil ca acesta este cel mai important lucru pe care trebuie
sa il intelegem cand vorbim despre refugiati. Nici unul dintre ei nu si-ar fi
parasit tara daca propria viata nu ii era pusa in pericol. Nu au plecat fiindca
aspirau la un job sau la o scoala mai buna. Nu si-au riscat viata traversand
marea, mergand pe jos sute de kilometri sau ascunzandu-se in camioane pentru ca
se plictisisera in tara lor. Si-au pus viata in pericol doar pentru a se putea
bucura de un drept fundamental. Cel de a trai.

Nascuta in razboi

Sara (o sa-i& spun asa fiindca si-a dorit sa ii fie protejata
identitatea din motive de securitate) are 18 ani si vine din Afganistan. O
intalnesc intr-o dimineata de sambata si stam de vorba pret de o ora. Desi
mi-ar fi placut sa povestim mai mult, nu poate lipsi de acasa prea mult timp.
Trebuie sa isi ajute mama la treburile casnice, sa aiba grija de cei patru
frati si sa se pregateasca pentru Bacalaureat. In ciuda tuturor indatoririlor,
debordeaza de energie. Ma intampina cu un zambet larg, insa de cateva ori nu-si
mai poate ascunde emotiile si ochii i se umplu de lacrimi cand isi aduce aminte
de viata din Afganistan sau de greutatile pe care le-a intampinat aici. Desi
are doar 18 ani, Sara nu mai e de mult un copil, iar asta se vede in modul in
care vorbeste si in care priveste viata.

S-a nascut in anul in care in tara incepea cel mai lung si mai sangeros
razboi din istoria sa. Aproape 150 de mii de oameni si-au pierdut vietile, iar
doua milioane si jumatate au reusit sa fuga, cerand statutul de refugiat in
alte parti ale lumii. Sara face parte din minoritatea Hazara, unul dintre cele
mai persecutate grupuri din Afganistan, de secole bune. La atacurile constante
din partea talibanilor (pashtuni) s-au adaugat si cele ale gruparii islamice
ISIS, motivate de credinta siita a grupului etnic din Hazarajat.

Copilarie sub teroarea bombelor si a persecutiilor

Tatal Sarei lucra in Parlament, inca un motiv pentru care familia era
persecutata. ,,Primea multe scrisori in care i se cerea sa treaca de partea
talibanilor. Spuneau ca, daca refuza, o sa fie omorat. Ultima amenintare ne-a
facut sa plecam. Aflasera unde locuiam, unde mergeam la scoala. Stiau tot ce
faceam. Tata venise in Romania la o conferinta si nu s-a mai intors. A luat
aici statutul de refugiat. Dar i-a fost foarte greu. Cum nu stia limba, nu a
reusit sa se angajeze si nu putea sa ne trimita bani ca sa vin si eu, impreuna
cu cei patru frati si cu mama. A durat doi ani pana cand am putut sa venim si
noi aici." Sara a reusit sa ajunga impreuna cu familia in Romania in siguranta
insa lucrurile nu au stat la fel pentru multi dintre membrii familiei sale:
,,Sase persoane din familia mamei au murit in apa, incercand sa ajunga ilegal in
Europa. Unchiul tatalui meu a murit pe drum, din cauza frigului. Fiul lui
incerca sa treaca granita ascuns sub un camion, dar dupa ceva timp a obosit si
nu a mai putut sa se tina. A murit si el."

Sara a crescut in sunetul bombelor si al atacurilor. Razboiul si teroarea
erau singurele lucruri pe le cunostea si la care aproape ca devenise imuna.
,,Era ceva normal pentru noi. Cand auzeam un boom, ne uitam unii la altii si
spuneam <>, atat. La scoala mergeam dimineata, la ora unsprezece,
si stateam trei ore. De acolo si pana acasa faceam un sfert de ora. Trebuia sa
ne grabim inapoi acasa. Daca intarziam cinci minute, mama credea ca ni s-a
intamplat ceva. Nu puteam sa ma plimb sau sa ies din casa. Am stat aproape
unsprezece ani in Kabul, dar nu cunosc decat zona in care locuiam. Strazile nu
erau asfaltate si nici parcuri nu aveam. Daca ieseam, nu aveam siguranta ca ne
mai intoarcem. Mai ales ca multe bombe erau puse la scoli si la moschee. Au
murit multi colegi de-ai mei".

Politicianul devenit paznic si limba romana invatata in 3 luni

Despre mutarea in Romania, Sara spune: ,,A fost destul de greu. Stateam
sapte persoane in doua camere. Chiar daca tata acasa lucra in Parlament si a
facut si facultatea de Stiinte Politice, in Romania i-a fost foarte greu sa se
angajeze. Primul loc de munca pe care l-a & avut a fost ca paznic. Acum e putin mai bine,
lucreaza la o tipografie. Cand am ajuns aici, eu eram in clasa a noua. Dar
fiindca am plecat fara nimic din Afganistan, fara diplome sau alte acte, cand
am vrut sa ma inscriu aici la scoala mi-au zis <credem?>>.& Am fost la cursurile de la Scoala nr. 145 si la cele oferite de
AIDROM (Asociatia Ecumenica a Bisericilor din Romania, n.red.) si in trei luni
am invatat limba romana. Apoi, dupa ce am luat diploma, am reusit sa ma inscriu
la liceu. Fiindca nu ne ajungeau banii m-am si angajat. Mergeam la scoala pana
la ora doua, iar apoi la munca. Nu era neaparat greu, imi placea ca& ma
tinea ocupata si nu mai aveam timp sa fiu trista."

Tristetile si bucuriile din Romania

La liceu, Sara a avut noroc de colegi si profesori intelegatori. Nu au
discriminat-o si nici nu au facut-o sa se simta marginalizata. Insa isi
aminteste episoadele in care a fost condamnata si jignita pentru locul din care
venea. ,,Eram odata in tramvai si au venit controlorii sa imi ceara biletul.
Le-am aratat cardul de azil si le-am explicat ca transportul este gratuit
pentru solicitantii de azil. Nu m-au crezut si m-au obligat sa cobor la Piata
Unirii. Acolo s-au strans o gramada de oameni care au inceput sa tipe la mine,
sa ma scuipe si sa imi spuna ca n-am ce cauta aici, sa plec inapoi in tara mea.
Ca, pe langa faptul ca nu sunt de aici, mai merg si gratis cu tramvaiul. Alta
data eram in autobuz si cineva s-a luat de mine ca purtam basma. Mi-a zis ca as
face bine sa ma intorc de unde am venit, fiindca ii vine sa vomite cand ma aude
vorbind. M-a ranit asa de tare ca nici nu am putut sa-i raspund. O saptamana
intreaga am plans".

Dar Sara apreciaza viata de aici si stie ca nu isi poate irosi timpul
traind in trecut. Merge mai departe, cu speranta la un viitor mai bun. Anul
acesta se pregateste pentru Bacalaureat, iar apoi isi doreste sa intre& la
Facultatea de Medicina. La finalul intalnirii noastre, mi-a spus: ,,As vrea doar
ca lumea sa se iubeasca mai mult. Sa inteleaga ca, chiar daca sunt o refugiata,
sunt tot un om."

Camionul verde al sperantei

Rizin vine din nordul Irakului, din regiunea kurda. A spus da din prima
invitatiei mele de a vorbi. Asta fiindca imi spune ca, daca mai multi oameni
vor vorbi despre acest subiect si vor intelege situatia refugiatilor, lucrurile
se vor schimba.

Desi viata ei nu a fost usoara si a trecut prin experiente pe care noi,
ceilalti, de-abia ni le putem imagina, nu isi pierde zambetul nici macar o data
in timpul interviului. Este plina de optimism si de speranta, iar starea ei e
contagioasa. Pana si ziua ploioasa in care ne-am vazut a devenit mai putin
mohorata.

& Ca si Sara, nu isi cunoaste tara altfel decat in stare de conflict. Razboiul era intregul ei univers. Sotul ei lucra in armata, iar ea era asistenta la unul dintre spitalele armatei. Viata le era pusa in pericol in fiecare zi, primeau amenintari cu moartea constant, asa ca au decis intr-un final sa paraseasca locul in care s-au nascut. Si-au vandut casa, masina, toate lucrurile pe care le aveau si in noiembrie 2016 au plecat ilegal. Ca majoritatea refugiatilor, isi doreau sa ajunga in vestul Europei, in Germania sau in Franta, fiindca auzisera ca acolo conditiile de trai sunt mai bune. Din Irak au ajuns in Turcia, apoi in Grecia, in Serbia, si in cele din urma in Romania.

Singurele lucruri pe care le aveau cu ei erau doua ghiozdane in care se aflau lucrurile copiilor si banii pe care ii stransesera pentru calauza ce avea sa ii aduca in Europa. ,,Din Turcia si pana in Grecia am venit cu un camion, am dat 7.000 de euro pentru patru persoane. Din Grecia pana in Serbia a fost chiar mai scump, 9.000 de euro. Imi aduc aminte ca era un camion verde. In spatele scaunului de la sofer era un pat, si ne-am ascuns acolo. Aveam cateva ciocolate cu noi si le dadeam copiiilor cand ajungeam la granita, ca sa stea cuminti, sa nu faca galagie. Din Serbia pana in Romania a fost cel mai greu. Nu mai aveam bani sa platim calauza, asa ca am venit pe jos.& Nu mai aveam mancare, ploua, si a trebuit sa mergem timp de zece ore. Eu eram si gravida in luna a doua. Copiii se plangeau ca sunt obositi, dar le tot& spuneam ca nu trebuie sa ne oprim, le promiteam ca o sa ne astepte o viata mai frumoasa".

Discriminarea de fiecare zi

La insistentele lui Rizin au continuat sa mearga, pana cand au ajuns la
Timisoara. Au stat acolo timp de trei zile la centrul de cazare pentru
refugiati, iar apoi au ajuns la Bucuresti. Aici au primit protectie subsidiara
si adapost.

,,Sotul meu sufera de epilepsie, asa ca ne-au dat doua camere. Dar
conditiile erau grele la camin. Erau foarte multi gandaci, bucataria o
imparteam cu alte cinci-sase familii."

In ciuda conditiilor grele, fiindca nu reusisera sa isi gaseasca un loc de
munca, au ramas in camin doi ani, timp in care s-a nascut si cel de-al cincilea
membru al familiei.

Dramele refugiatilor nu se termina in momentul in care ajung intr-o tara
sigura. Rizin imi povesteste cat de greu i-a fost sa se integreze, sa reuseasca
sa isi inscrie copiii la scoala sau sa gaseasca un apartament. ,,Nimeni nu
accepta straini aici. E foarte greu pentru noi, refugiatii. Cand ne-am mutat de
la camin, cei de la JRS (Asociatia Serviciul lezuitilor pentru Refugiati) ne-au
oferit o suma de bani pentru a plati chiria unui apartament. Dar nimeni nu voia
sa ne dea in chirie o casa, cred ca am vazut peste 50. Si apartamentul in care
stam acum e al unui arab, doar el a vrut sa ne ajute. Apoi a fost greu sa gasim
un loc de munca. Singurul loc pe care l-am gasit eu a fost la curatenie, iar
sotul meu a reusit sa se angajeze la o frizerie a unor turci. Si ca sa o
inscriu pe fiica mea cea mica la cresa a fost foarte complicat, fiindca nu voia
nimeni sa o primeasca".

Discriminarea la adresa lor nu a incetat. ,,Odata, o femeie mi-a spus ca
sunt musulmanca si ca se teme sa nu am o bomba cu mine. Am incercat sa ii
explic ca eu am plecat din tara mea tocmai din cauza bombelor. Cum as putea fac
una ca asta?". Desi cand au plecat din Irak isi doreau sa ajunga in vestul
Europei, Rizin si familia ei au decis sa ramana aici. De ce? ,,Fiindca am gasit
aici o viata normala, fara razboi, si asta era tot ce voiam. Nu am venit pentru
bani, ci doar sa traim fara teama zilei de maine. Sa nu imi mai fie frica cand
copiii mei ies din casa".

Drumul spre o viata normala...

Este lung si anevoios pentru cei mai multi dintre refugiati. Cei mai multi
ajung in Europa ilegal, riscandu-si viata pe mare. Prefera sa piara incercand,
decat sa astepte in tara lor o moarte sigura. Lupta nu se incheie nici macar
cand cred ca au ajuns intr-un loc sigur. La nivel teoretic, Romania are un
sistem bine pus la punct care sa ii integreze. Realitatea este cu totul alta.

Te-ai gandi ca, odata ajunsa in Romania, o persoana persecutata in tara de
origine va gasi sustinerea si ajutorul de care are nevoie.

Dar pana ca statul roman sa ii ofere protectie, trebuie sa treaca
printr-un proces complicat si partinitor, de multe ori.

Simina Guga, de la Salvati Copiii, lucreaza de peste zece ani in domeniu
si mi-a explicat pe indelete cum functioneaza lucrurile. ,,O persoana care cere
azil ar trebui sa fie crezuta pe cuvant si sa i se aplice prezumtia bunei
credinte. Insa la noi se pleaca de la prezumtia ca ceea ce spui este neadevarat
si trebuie sa dovedesti contrariul".

Insa cum isi poate dovedi, de exemplu, o persoana homosexuala orientarea
sexuala? In Iran, conform legii Sharia, relatiile sexuale intre barbati sunt
pedepsite cu moartea. Unul dintre putinii indicatori care le-ar putea garanta
azilul in Romania il reprezinta semnele de tortura fizica. Insa nici acestea nu
sunt uneori suficiente pentru a le sustine pledoaria.

,,De cele mai multe ori, cei care cer azil pe motivul orientarii sexuale nu
sunt acceptati, asta-i realitatea", spune Simina.

Razboiul, violenta, refugiul fortat produc rani psihice extrem de adanci,
iar cei mai multi dintre cei care cauta azil aici sunt traumatizati sever. Cu
toate astea, trebuie sa faca fata unui interviu cu un ofiter care de multe ori
ii trateaza ca pe infractori. Le sunt puse aceleasi intrebari de nenumarate
ori, pentru a se asigura ca spun adevarul, sau sunt pusi sa semneze
declaratiile pe care le-au facut, fara a se asigura ca au fost transcrise
corect.

Tortura, ca un mod de viata

,,Au fost cazuri in care oamenilor le-a fost respinsa cererea de azil
fiindca informatiile pe care le-au declarat erau scoase din context. Ofiterul
nu intelesese tot si a scris doar o fraza, care nu mai avea nici un sens",
adauga Simina.

Deseori, o alta problema care ii impiedica sa castige protectia este
legata de perceptia pe care o au fata de ce inseamna ,,tortura".

,,Sunt intrebati daca au fost torturati, iar ei spun ca nu. Pentru ca o
femeie din Somalia nu stie ca mutilarea genitala este o forma de tortura, e un
lucru obisnuit pentru ea. Ca specialist ar trebui sa iti dai seama ca pentru
persoana respectiva tortura inseamna altceva fata de ce reprezinta pentru noi.
Asta este una dintre criticile pe care noi, cei care lucram in domeniu, le avem
fata de procedura de azil: ca oamenii nu sunt ajutati, ba din contra. Unii
dintre ei chiar mi-au spus ca au fost intrebati <nu ai murit?>>", povesteste Simina Guga.

Cei care se pierd pe drum

In cazul in care cererea de azil le este refuzata, cei care au solicitat-o
au la dispozitie 15 zile pentru a& parasi tara, altfel intra in
ilegalitate. Unde sa se duca? Cu ce bani? In cazurile fericite, in care au
reusit sa plece cu ceva bani din tara lor, cea mai mare parte a resurselor s-a
dus catre calauza care i-a ajutat sa ajunga in Europa. Singura sansa este sa
conteste decizia si sa dea in judecata Inspectoratul General pentru Imigrari
(IGI). Insa aici se vor lovi din nou de un sistem care nu da doi bani pe ei.
Intr-un articol publicat pe Reteaua critica, Bogdan Rusu, psiholog in
cadrul& Fundatiei Icar si al organizatiei Salvati Copiii, descrie situatia
catorva persoane ale caror cereri de azil au fost respinse si care au contestat
decizia. Cei mai multi nu s-au intalnit niciodata cu avocatul primit din
oficiu. Nu sunt informati cu privire la cazurile lor, nu li se comunica
deciziile luate, sunt lasati de izbeliste. ,,Se uita cu cinci minute inainte sa
intre in sala, nu isi dau deloc silinta. Nu isi dau seama ca de prestatia lor
depinde viata omului", confirma Simina Guga.

Centre de Cazare si Centre de Luare in Custodie

Fara reprezentare legala corespunzatoare, refuzurile raman in picioare,
ceea ce inseamna ca oamenii trebuie sa se intoarca in tarile de origine. Adica
in locuri in care sunt persecutati, in zone de razboi, in locuri in care
intoarcerea poate fi sinonima cu moartea. Daca nu parasesc tara dupa ce le-a
fost din nou refuzata cererea, refugiatii ajung intr-unul dintre cele doua
centre de detentie, de la Otopeni sau din judetul Arad, pana cand vor fi
deportati. Centrele de Luare in Custodie Publica sunt structuri inchise, in
care migrantii fara drept de sedere pot fi tinuti pana la 18 luni. Daca dupa un
an si jumatate nu au fost deportati, sunt lasati in libertate, avand statutul
de tolerati. Asta inseamna ca au acces limitat sau aproape inexistent la
angajare sau la asistenta sociala.

Inspectoratul General pentru Imigrari (IGI) are in subordine sase Centre
Regionale de Cazare si Proceduri de Azil: la Timisoara, Somcuta Mare, Radauti,
Galati, Giurgiu si Bucuresti. Solicitantii de azil, refugiatii sau cei care au
primit protectie subsidiara (se acorda persoanelor care nu indeplinesc
conditiile pentru dobandirea statutului de refugiat, dar care au totusi nevoie
de protectie internationala) pot locui aici atat timp cat se afla in programul
de integrare. Cei care au obtinut protectie internationala pe teritoriul
Romaniei beneficiaza de ajutor material nerambursabil, in valoare de 540 de
lei, acordat pentru un an de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale, cu
posibilitatea de prelungire pe alte sase luni. De asemenea, pot primi si o
subventionare de 50% din chirie de la IGI pentru un an dupa finalizarea
programului de integrare.

Realitatea contrazice numerele si statisticile

Pe langa asta, reprezentantii Inspectoratului General pentru Imigrari
mi-au raspuns la cateva intrebari, transmitandu-mi ca cei care au primit
protectia statului roman au parte si de consiliere sociala si psihologica, si
de cursuri de limba romana organizate de Ministerul Educatiei, Cercetarii si
Tineretului prin inspectoratele scolare. Toate masurile intreprinse de stat
trebuie sa ii determine pe beneficiarii de protectie internationala sa se
autosustina, sa devina independenti si sa participe activ in societate.

Citind toate astea, ai putea crede ca statul roman ofera un real ajutor
refugiatilor si ca, deci, situatia lor nu este foarte grava. Dar realitatea
contrazice numere, statistici si ordine de lege. De exemplu,
Centrul& Regional de Cazare si Proceduri de Azil Bucuresti e descris de
autoritati ca avand cabinet medical, cluburi, sala de sport si spatii de joaca
pentru copii. Cand am ajuns acolo, am dat insa peste o cladire veche, care
parea mai degraba parasita si unde tencuiala statea sa cada. Toti refugiatii cu
care am vorbit se plangeau de conditiile precare de trai de acolo, insa era
singura varianta pe care o aveau.&

Cursuri de limba romana "ca sa fie"

Cat despre orele de limba romana organizate de Ministerul Educatiei, ele
se tin in Bucuresti intr-un singur loc, la Scoala Generala nr. 145. ,,Oamenii
sunt destul de dezamagiti de calitatea cursului. Profesorii nu sunt
specializati in a preda limba romana ca limba straina. Ei stiu sa o predea ca
limba materna. Si de aici multiplele probleme. Spre deosebire de alte tari, noi
bifam ca facem lucruri, ca avem cursuri, dar practic nimeni& nu se gandeste
ca omul ala nu se poate duce de la ora 13 la 15 sau de la 15 la 17 la cursuri,
in cartierul Baicului. Fiindca el incearca sa isi gaseasca un loc de munca. In
Germania, de exemplu, le platesc chiria o perioada si le dau si bani. Timp in
care singura lor obligatie e sa se duca la cursurile intensive de limba germana
oferite de stat.& In Romania, daca tu stai in chirie si primesti 540 de
lei, nu poti sa platesti si chiria, si intretinerea, si mancarea. E clar ca o
sa te angajezi si daca muncesti nu ajungi la cursurile lor", spune Simina.

Sistemul le pune "bete in roate"

Integrarea lor in societate este primordiala, insa sistemul nu pare ca
face altceva decat sa le puna bete in roate.& De foarte multe ori, accesul
la servicii le este ingradit de actele care le lipsesc. Fara ele, este
imposibila continuarea studiilor sau obtinerea unui loc de munca calificat,
fiindca sistemul legislativ din Romania nu este adaptat acestor situatii. Cei
mai multi dintre refugiatii care au ajuns aici nu aveau nici macar buletine, ca
sa nu mai vorbim despre diplome de studiu. Aflati in imposibilitatea de a
demonstra studiile absolvite, erau inscrisi automat in programul A doua sansa,
in care ajungeau in clasa intai, chiar daca in tarile de origine terminasera
studii universitare. ,,Practic, tot sistemul e facut in asa fel incat, daca nu
ai educatie dovedibila,& nu poti sa faci nimic in tara asta. Doar sa
muncesti ca necalificat, chiar daca tu erai doctor in Siria", accentueaza
Simina.

Alte tari incearca sa-i faca utili si autonomi

Lucrurile stau total diferit in alte tari ale Uniunii Europene. Exista
sisteme prin care le sunt evaluate cunostintele.

Chiar daca nu au acte, sunt inscrisi la cursuri de calificare,& li se
ofera cursuri intensive de limba, toate pentru a grabi procesul de integrare.

& Scopul este de a-i face cat mai
utili, fiindca astfel vor putea deveni autonomi, vor avea un loc de munca si
astfel vor deveni platitori de taxe. ,,Ei au o viziune, pe cand in Romania e
clar ca nu exista una. Fiecare& e pe cont propriu, reuseste cum poate. Se
mai bat ONG-urile cu diverse institutii pentru ei, mai depunem o cerere, o
petitie, mai ajungem in instante. Te lupti cu fiecare caz in parte, fiindca la
noi nu exista o viziune de ansamblu", incheie Simina.