UN PUNCT DE VEDERE – Alibec Magnificul

Centura de piftie purtată de Alibec în jurul șoldurilor a vorbit despre meci mai mult decît țigările fumate la vestiar. Corpul învăluit în osânză tremurătoare și lenea de dulău tolănit în drum n-au fost dobândite la naștere, ci au fost sculptate de-a lungul multor ani de antrenament, când talentul a trebuit să aleagă între ambiție și apetit.

Cum să bagi în unsprezecele României, în cel mai important meci de la Euro 2016, un hipopotam care visează la balta lui de noroi? Singurul lucru pe care l-a arătat Alibec în acest meci a fost dunga dintre fese, atunci când s-a aplecat. Dar el a avut măcar meritul de a ieși în evidență prin masă și volum. Viteza, presiunea sau energia au fost mărimi care au lipsit complet din fizica echipei naționale.

Dacă ar ști ce înseamnă aia densitate, jucătorii noștri ar putea da vina pe densitatea aerului. Timp de două reprize a părut că ei străbat o atmosferă mai densă pe teren, un gaz în care lâncezeala, deruta și vidul tactic s-au contopit. Nimeni n-a simțit nevoia să lupte – dacă nu cu adversarul, măcar cu sine însuși. Nimeni n-a arătat că vrea să tragă – dacă nu la poartă, măcar de propria echipă. Băieții noștri chiar au lăsat autocarul pe avarii, așa cum au fost sfătuiți la plecare, ca să nu stea mult pe gazon și să se întoarcă la iarba mai dulce din club.

Tata Puiu a plutit în lumea lui orânduită de icoane, cu privirea de sfânt UNPR care nu înțelege nimic și cu nimbul generației de aur înclinat pe o ureche. Se povestește că, între două pupături nevrotice, după golul albanezilor, Maicii Domnului i s-a făcut milă de el și a lăcrimat.

Orgoliul Balcanilor a fost tranșat fără rest. Albanezii ne-au arătat iar ce înseamnă lupta și curajul, în caz că uitaserăm ce puteau ca arnăuți. Opera de neputință de la Lyon ne spune că popoarele se reașază, că o țară mică, pe care ai bătut-o la fotbal 68 de ani, își poate redobândi statura în 90 de minute.

Această generație care ne-a umplut sufletul de rușine e produsul unui fotbal stricat pînă la măduvă. E rezultatul unor înțelegeri desfrânate între oameni politici, generali și mafia din cluburi. Vorbim și scriem de decenii despre industria falsului, a blatului, a meselor verzi, dar profitorii acestei industrii își cresc nestingheriți dividendele.

Publicul merge la stadioane ca să vadă alibeci târându-se de la o țigară la alta, de la o flegmă la alta, de la o primă de joc la alta, de la un “morții mă-tii” la altul. Televiziunile dau bani pe această cooperativă oligarhică tăvălită prin kitsch, microbiștii dau bani pe bilet la stadion, iar companiile cipriote de pariuri online storc iluzia de sport până la nivelul împrumutului de nevoi personale.

Acum ceva vreme, FRF părea să se fi lepădat de unsorile Nașului, iar alura de securist tânăr a noului președinte Burleanu, în ton cu moda și cu tehnologia, a hrănit speranțele a milioane de suporteri. A fost o hrană modificată genetic, fiindcă Sandu Mircea a continuat să-și transmită cunoștințele de sub folia botezată Burleanu.

Nimic nu s-a clădit în fotbal, nimic nu s-a luat de la capăt. Antrenorul străin de la Națională a rămas un proiect mesianic amânat pentru mileniul ce urmează, împreună cu autostrăzile.

Prăbușirea în fața Albaniei reflectă nu doar hoție și delăsare, ci o criză de energie și de identitate națională. O națiune care nu-și găsește orgoliul nici pe stadion și nici căutându-l cu procurorii, înseamnă că trebuie să-l caute cu altceva.

Unde a dispărut, oare, mândria noastră? Când am reușit să o pierdem, dacă vreodată am avut-o?

Poate că înfrângerea asta ne ajută să ne enervăm și să ne punem pe căutat. E pasa de gol pe care ne-a dat-o Alibec.