ANALIZA Cauzele falimentului gimnasticii feminine, dupa 40 de ani de succese legendare

ANALIZA Cauzele falimentului gimnasticii

ANALIZA Cauzele falimentului gimnasticii feminine, dupa 40 de ani de succese legendare

24 de medalii de aur, 16 de argint şi 22 de bronz. Aceasta este zestrea olimpică a gimnasticii feminine româneşti. Acest palmares, depăşit în prezent doar de fosta Uniune Sovietică, are toate şansele să devină doar o amintire numai bună de povestit nepoţilor.

Şi asta pentru că la Rio de Janeiro, pentru prima oară după 40 de ani, România n-a obţinut nicio medalie la această disciplină. Echipa naţională a ratat în primăvară, pentru prima oară, accesul la Jocurile Olimpice, iar singura reprezentantă a ţării noastre, veterana Cătălina Ponor (29 de ani), a ocupat doar locul al şaptelea, penultimul, în finala de la bârnă, singura în care s-a calificat.

Ponor a fost notată cu 14.000, după o evoluţie ezitantă, în condiţiile în care în calificări obţinuse un punctaj net superior, 14.900. Aurul a fost cucerit de olandeza Sanne Wevers, cu 15.466 puncte, argintul a fost adjudecat de americanca Lauren Fernandez, cu 15.333 puncte, iar bronzul unei alte americance, Simone Biles, 14.733. Finala de luni n-a reprezentat însă doar ultimul capitol olimpic din povestea unei mari campioane, ci şi al gimnasticii feminine româneşti, aşa cum ne-am obişnuit cu ea în ultimii 40 de ani.

„Presiunea a fost mare, emoţiile au fost multe...”

De fapt, aşteptările românilor de la gimnastică nu se mai potrivesc de multă vreme cu realităţile unui sport care s-a bazat în ultimii opt-nouă ani doar pe excepţii individuale. Practic, cel mai medaliat sport din istoria României s-a întors la momentul 1968. Atunci, mai-marii Partidului Comunist Român au luat decizia ca echipa feminină să nu participe la Jocurile Olimpice de la Mexico City, din cauza faptului că echipa ocupase doar locul al patrulea în 1964, la Tokyo. Ulterior, în 1969 a fost creată şcoala de gimnastică de la Oneşti, fortăreaţa care a pus bazele sistemului ce a adus atâtea rezultate timp de peste patru decenii. Acum, dezastrul e total, iar eşecurile din ultima vreme sunt cu atât mai dureroase cu cât această cădere a fost extrem de abruptă, în condiţiile în care, în 2014, România îşi trecea în palmares un nou titlu de campioană europeană, la Sofia, iar ulterior se clasa pe locul al patrulea la Campionatele Mondiale de la Nanning. La Rio, Cătălina Ponor a încercat să se agaţe de trecutul glorios pe care îl reprezintă, însă tripla campioană olimpică de la Atena a clacat în cele din urmă.

„Îmi pare rău că am dat undă verde acelor mesaje negative şi gânduri negative îndreptate către mine, acelor persoane care nu şi-au dorit ca eu să fiu aici. Presiunea a fost mare, emoţiile au fost multe...Asta a fost, nu mi-a ieşit un integral aşa cum mi-am dorit să fie. Campioană olimpică sunt, şi nu o dată, sunt de trei ori, n-am avut şi nu am absolut nimic de pierdut. Mi-am jucat şansa până la capăt, dacă n-a fost să fie... Am vrut să le dau peste nas contestatarilor şi n-am reuşit tocmai pentru că am vrut prea mult”, a mărturisit veterana după competiţie, făcând referire la faptul că România s-a împărţit în două după ce Federaţia Română de Gimnastică a anunţat, la sfârşitul lunii aprilie, că dintre Cătălina Ponor şi Larisa Iordache se va alege unica reprezentantă a României în concursul olimpic de la Rio. Pe lângă competiţia propriu-zisă dintre ele, ambele sportive au fost nevoite să facă faţă unui val de jigniri venit în special din mediul online.

Cauzele acestui dezastru, probabil cel mai dureros din istoria sportului românesc, sunt multiple, iar „Adevărul” îţi prezintă câteva dintre ele.

• Absenţa antrenorilor calificaţi. Legendarii Octavian Bellu şi Mariana Bitang au stat mai mult departe de sală în ciclul olimpic 2012-2016, iar ceilalţi antrenori nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor. De vină este şi lipsa unei salarizări competitive. Dacă Bellu şi Bitang încasau totuşi câte 7.200 de lei pe lună, ceilalţi membri ai staff-ului tehnic au câştigat maximum 1.600 de lei. În aceste condiţii, nu e de mirare că majoritatea specialiştilor au ales să-şi practice meseria peste hotare. „Cei mai buni antrenori de la cluburi au plecat în străinătate. Dacă aveţi fetiţe şi v-aţi duce în sala de la Dinamo, sigur n-aţi vrea să le daţi la gimnastică acolo. Despre asta vorbim. Trebuie investiţii la baza sistemului, altfel nu se poate”, a explicat Andreea Răducan.

• Lipsa de motivaţie şi desele accidentări ale gimnastelor. Sistemul „spartan” de pregătire, implementat de Béla Károlyi, nu mai dă rezultate. Foarte multe gimnaste au decis să se retragă prematur, iar altele, cum ar fi Andreea Munteanu, campioană europeană la bârnă în 2015, au fost trimise să se pregătească împreună cu junioarele. Gimnaste care nu au putut rezista sistemului au existat şi în trecut, însă mult mai puţine decât astăzi. Iar eşecul de proporţii a demonstrat că este necesară o schimbare profundă. În plus, aproape toate gimnastele, inclusiv veteranele Cătălina Ponor, Diana Bulimar şi Larisa Iordache, s-au confruntat cu numeroase probleme de sănătătate. Lipsa unei pregătiri fizice adecvate cerinţelor actuale ale gimnasticii s-a făcut simţită.

• Baza de selecţie redusă. Un alt subiect sensibil. Programul naţional „Ţară, ţară, vrem campioane”, coordonat de Octavian Bellu şi Mariana Bitang, în urma căruia s-au selecţionat 200 de fetiţe talentate din toată ţara, a debutat abia în 2014, ceea ce înseamnă că abia în 2020 sau 2024 s-ar putea culege primele roade.

• Plecarea de la Deva. Mai multe foste campioane, precum Andreea Răducan, au semnalat faptul că s-a greşit în momentul în care lotul feminin de senioare a fost mutat din oraşul care i-a fost casă între 1978 şi 2010. „La noi, cred că ar fi o nenorocire dacă s-ar renunţa la sistemul de pregătire centralizat. Nu avem condiţii la cluburi, ca să putem prelua modelul american. Consider şi eu că Deva este locul cel mai potrivit pentru lotul de gimnastică. Vă spun foarte sincer, acolo antrenamentele şi şcoala s-au putut completa cel mai bine. La Izvorani sunt condiţii excepţionale de pregătire, în ultima vreme s-a considerat că e mai bine ca echipa să se antreneze la Bucureşti, dar cred eu că sistemul a funcţionat cel mai bine la Deva”, a explicat Andreea Răducan.

• Lipsa de viziune a Federaţiei. Paradoxal, prăbuşirea gimnasticii feminine a avut loc exact în momentul în care forul de specialitate a beneficiat de cele mai mari finanţări de după 1990. Concret, peste 5 milioane de lei pe an, în ultimii trei ani, plus o finanţare de 2,5 de milioane de euro, de la Petrom, bani destinaţi lotului olimpic feminin şi programului „Ţară, ţară, vrem campioane”. Preşedintele Adrian Stoica a refuzat însă cu obstinaţie să reformeze sistemul, inclusiv prin angajarea unui specialist străin pentru pregătirea sportivelor la paralele, „călcâiul lui Ahile” al româncelor din ultimul deceniu.

Ma bucur totuşi că am reuşit să reprezint România la trei ediţii ale Jocurilor Olimpice. Voi continua să mă pregătesc, mai ales că doresc să particip la Campionatele Europene de la Cluj

Comments