Andrei Marga: Fotbalul - macheta a institutiilor

O obiecție este la îndemână: fotbalul este doar un joc. În definitiv, Canada nu are fotbal remarcabil, dar funcționează cu succes, China încă nu are, dar face schimbări istorice. Aceste fapte nu scad relevanța fotbalului, căci suntem țară europeană, cu tradiții, totuși, în materie. Așa cum am mai argumentat, fotbalul este acum mai mult decât un joc - este deja parte a culturii (vezi Andrei Marga, Diagnoze. Articole și eseuri, Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pp.475-535).

Fotbalul este doar unul dintre sporturi - se poate replica. Este adevărat, dar se stă mai bine în altele? Nu cumva România, după ce a deținut supremația mondială, revine greu în handbal, deocamdată abia la feminin. România a fost vârful la gimnastică, dar faptul pare să fie doar istorie. România a deținut întâietatea la caiac-canoe, dar azi se descurcă anevoie. La box, la lupte, la atletism erau campioni și recordmeni mondiali din țara noastră - acum perspectiva este sumbră. Nu sunt pesimist, dar ar trebui să ne întrebăm: ce va fi la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro?

Place sau nu, fotbalul este una dintre exprimările caracteristice ale țărilor europene. Iar constatarea mai evidentă ca oricând este aceea că fotbalul actual din țară este aidoma instituțiilor românești. Sau invers.

Desigur, este ușor să fii critic după ce evenimentele s-au consumat. Nu spun, însă, întâia oară că lucrurile nu sunt normale, în instituții și în fotbal. Bunăoară, după primele două meciuri la campionatul european din 2016 constatam la o televiziune că echipa României este o bună metaforă a situației actuale din țară: nu există viziune de joc, cum nu există viziune de abordare a problemelor la decidenți; jucătorii nu sunt pregătiți pentru meciuri majore, cum nu sunt nici decidenții pentru inițiative salutare; selecția arbitrară din fotbal ("soluția Niculescu-Dobrin", adică scoaterea în afara jocului a celor mai buni) are corespondent în confuzia de valori din societate, care face ca tot felul de nepregătiți să decidă în instituții. În preziua celui de al treilea meci, i-am răspuns directorului unei televiziuni că echipa noastră este una dintre cele mai slabe la campionat: nu știe să ajungă la poartă, nu are o concepție de joc, nu are personalități.

Amintesc aceste declarații pentru a proba că părerea din titlu nu este dependentă de rezultatul meciului de pomină cu Albania și de ratarea calificării în optimile de finală. Realitatea era în fond aceeași și dacă nu se petreceau aceste fapte, pe care le-am trăit cu amărăciune.

Desigur însă că analogia dintre fotbalul practicat de echipa României și starea instituțiilor are nevoie de argumente. Acestea sunt mai abundente decât se crede.

De pildă, antrenorul naționalei de fotbal a ales un portar care, așa cum atestă filmul, la toate cele trei goluri primite nu a sesizat unde este mingea. Nu din accident, nu din lipsa antrenamentului sau din neatenție. Este un fapt, nu mai mult, dar nici mai puțin. Cazul nu este însă singular. Nu cumva avem aici un exemplu de alegere de oameni nepotriviți în roluri cheie?