Cand se va vindeca trauma de la Colectiv

Cand se va vindeca trauma de la Colectiv

Ce face statul şi societatea pentru a preveni sau trata aceste cazuri? Cum se manifestă această afecţiune şi cine sunt victimele? Reporterii „Weekend Adevărul“ au răspuns la aceste întrebări cu ajutorul specialiştilor psihoterapeuţi. Avertismentul e clar, de la început: nu merge cu „A trecut, revino-ţi!“

Tedy Ursuleanu are 29 de ani şi este o supravieţuitoare – în cel mai tradiţional sens al cuvântului. Pe 30 octombrie 2015, Tedy se afla în clubul Colectiv în momentul în care s-a aprins scânteia fatală. În goana către uşă, piciorul i s-a prins în ceva, nici ea nu mai ştie în ce. A rămas imobilizată. Nu s-a mai putut mişca, a văzut cum flăcările vin rapid spre ea. A fost momentul în care toată viaţa ei a virat dramatic. „M-am gândit că nu mai ies de acolo“, a declarat Tedy Ursuleanu într-un interviu pentru „Adevărul“, din 23 octombrie 2016. A ieşit. Cu arsuri pe 40% din suprafaţa corpului.

Timp de o lună şi jumătate a stat în comă indusă, iar când s-a trezit a descoperit că degetele de la mâna stângă îi fuseseră amputate, dar şi cele de la mâna dreaptă erau grav afectate. S-a trezit la cea mai dură realitate: o parte dintre prietenii ei muriseră în incendiu. Nu i-a fost uşor. Viitorul părea să nu prindă niciun contur. „Cât eram la Viena, încercam să mă obişnuiesc cu gândul că am trecut prin ce am trecut şi că acum sunt altă persoană, trebuie să mă adaptez la o altfel de viaţă. Mi-era teamă, nu ştiam ce aveam să fac în continuare. Mă gândeam că nu o să pot lucra, că nu o să pot face nimic.“

^{Senzaţiile acelea de sfârşire}

A fost nevoie de mult tratament pentru a aşeza iarăşi viaţa pe cursul firesc. Pe lângă tratamentul arsurilor, Tedy a avut nevoie de consiliere psihologică. „Am fost şi la terapie de grup, şi la terapie individuală. La terapia de grup au venit şi părinţi, şi supravieţuitori. În prezent, sunt monitorizată de psihiatrul Spitalului Militar, am şi medicamentaţie prescrisă. Am făcut o pauză de câteva luni crezând că nu mai am nevoie de pastile şi că sunt OK, dar acum iau din nou“, spune Tedy. 

Tedy Ursuleanu. FOTO Adevărul

La un an de la tragedia din Colectiv, au revenit senzaţiile acelea de sfârşire, pe care e greu să le ordonezi în cuvinte. Spune că a găsit cu greu omul care să o asculte şi să o înţeleagă aşa cum avea ea nevoie. „Cred că am fost la şapte sau opt specialişti, un psihiatru şi restul psihologi, pentru că fiecare are alt mod de abordare şi am încercat să îl găsesc pe cel cu care mă înţeleg cel mai bine“, mărturiseşte ea. Uşor-uşor, se recuperează. În această perioadă de un an de convalescenţă a reuşit să facă rost de o proteză bionică pentru mâna stângă şi s-a lăsat fotografiată pentru o expoziţie caritabilă pentru victimele din Colectiv. Vorbeşte deschis despre toate experienţele sale şi poartă în priviri tăria unei femei puternice, hotărâte să-i ajute pe cei din jur şi pe cei încă în recuperare. Tedy
Ursuleanu este o supravieţuitoare şi, probabil, un pic, o amazoană urbană. Va fi
bine.

^{Un singur nume: stres posttraumatic}

Recuperarea lui Tedy e simptomatică pentru fiecare dintre oamenii care au avut norocul să iasă din clubul acela în flăcări. Aţi citit, în ultima săptămână, în „Adevărul“, despre ei, despre toate nesiguranţele şi toate incertitudinile pe care ei le numesc viitor. Aţi văzut, toţi vorbesc despre greutatea de a reveni şi de a merge mai departe. S-au văzut, cândva, slăbiţi şi neputincioşi. Le mulţumesc psihoterapeuţilor, familiei şi prietenilor care i-au ajutat să privească în urmă fără mânie, fără frică. În perioada asta, în care fiecare instituţie de presă planifică evenimente editoriale de calitate despre ce s-a schimbat în ultimul an de după Colectiv, pentru ei e un pic mai dificil. Aniversările, în general, sunt mai complicate, iar asta nu-i deloc greu de înţeles. Toate anxietăţile acestea, amorţelile, toate gândurile intruzive şi toate imaginile nechemate care, uneori, le înnoadă glasul au un singur nume: tulburare de stres posttraumatic. Nu se vede pe corpul lor. Dar lasă urme.

^{Cine poate fi afectat?}

De fapt, tulburarea de stres posttraumatic este un soi de răspuns întârziat, adeseori pe termen lung, la un eveniment traumatizant, care ameninţă viaţa sau integritatea cuiva. Pot fi cei care au trecut prin conflicte militare, dezastre naturale sau provocate, accidente grave, agresiuni (violenţă sexuală, atac fizic, jaf, furt etc.), care au primit un diagnostic de maladii care pun viaţa în pericol. Sau pot fi doar martori ai unor astfel de scene. Până şi mediatizarea anumitor evenimente poate favoriza apariţia unei tulburări de stres posttraumatic. E o reacţie normală în faţa unei situaţii anormale, oameni suntem.

Numai jurnalele de ştiri din fiecare seară sunt de ajuns pentru a contura întinderea potenţială a acestei afecţiuni. Şi nu toate dramele fac ştiri. Astfel, cazurile de persoane care ar putea suferi de această tulburare sunt mai multe şi mai puţin mediatizate. Diagnosticul e mai puţin frecvent, dar mai de durată decât tulburarea acută la stres, care durează până la patru săptămâni. Dacă durata este mai mare de o lună, atunci se cheamă TSPT (n.r. – tulburare de stres posttraumatic). Jumătate dintre cei cu TSPT au suferit, însă, de TAS (n.r. – tulburare acută de stres).

^{Metoda „A trecut, revino-ţi!“}

Oricum, cifrele nu mint: 70% dintre oameni au cel puţin o experienţă traumatică de-a lungul vieţii, iar 8% din populaţia modială va dezvolta tulburarea de stres posttraumatic la un moment dat. Jumătate dintre ei, adică 4% din toţi cei 7 miliarde, suferă şi de depresie. Acestea sunt statistici de peste ocean, din Statele Unite ale Americii. În România, nu prea există statistici, nu prea ştim. Mai mult, în 2013, o anchetă jurnalistică arăta că, în rândul celor peste 30.000 de militari întorşi din teatrele de război la acea vreme, nu a fost raportat niciun diagnostic de stres posttraumatic. Rezultatul descrie întregul tabloul medical din România: fie militarii şi persoanele civile nu ştiu că pot cere ajutor pentru simptomele specifice, fie nu o fac din ruşine şi alte temeri sociale, fie medicii evită să stabilească un atare diagnostic.

Între timp, Institutul pentru Studiul şi Tratamentul Traumei a înfiinţat Departamentul pentru Asistarea Psihologică a Militarilor şi a Famililor acestora, iar cabinetele particulare au inclus, între terapii, tratamente speciale care să vină în întâmpinarea acestori nevoi. Chiar şi aşa, tulburarea de stres
posttraumatic rămâne o cvasinecunoscută în rândul românilor încă reticenţi să intre în cabinetul unui psiholog. Numai că metoda „A trecut, revino-ţi!“ nu funcţionează
mereu. ;

Oamenii care s-au unit în jurul Colectiv

Incendiul de la clubul Colectiv, din 30 octombrie 2015, a fost cel mai grav accident din România postdecembristă. Cifrele sunt descurajante şi au scos la iveală numeroasele probleme pe care le are sistemul de sănătate din ţară. În urma deflagraţiei au decedat 64 de oameni, dintre care 26 de persoane au murit în incinta clubului, una în drum spre spital, iar restul în săptămânile imediat următoare, în spitalele din România şi din străinătate. Dintre cele 186 de persoane rănite, 146 au avut nevoie de spitalizare. Dincolo de ajutorul oferit de stat în tratamentul arsurilor şi a bolilor asociate inhalării de substanţe toxice, mulţi oameni particulari s-au alăturat familiilor victimelor şi supravieţuitorilor, contribuind fiecare după posibilităţi – unii cu strângeri de fonduri, alţii cu colectarea de materiale necesare în spitale şi alţii în consiliere psihologică. Formaţii de muzică s-au mobilizat în organizarea de concerte caritabile, fotografii şi graficienii au făcut licitaţii în acelaşi scop, iar specialiştii în robotică şi-au oferit pro bono timpul şi cunoştinţele pentru a-i ajuta cu proteze pe cei rămaşi cu dizabilităţi.

O boală veche, dar modernă

Sindromul posttraumatic este o afecţiune care a fost identificată relativ recent la scara istoriei şi a avut numeroase titulaturi. Desigur, astăzi, după ce lucrurile s-au mai aşezat pe plan medical, cercetătorii pornesc cu istoria sindromului TSPT din 1678, când medicii elveţieni au identificat nostalgia ca stare patologică. Simptome asociate sindromului au fost identificate în cazul soldaţilor care au luptat în războaiele moderne – există documente şi în arhivele armatei SUA, din timpul Războiului Civil (1861-1865), şi în cele ruseşti, din 1905, după războiul ruso-japonez. I s-a spus atunci „şoc de luptă“ şi „inimă iritabilă“. A urmat Primul Război Mondial, care a lăsat în urmă milioane de traumatizaţi. În această perioadă, se stabileşte că este vorba de o boală psihică ce are legătură cu traumele de război, numită „shell shock“ (n.r. – o traducere aproximativă ar fi „şocul produs de obuze“). Orişicât, a rămas în istorie drept semnătura Marelui Război în minţile combatanţilor de la firul ierbii. În perioada interbelică au fost vehiculate mai multe denumiri şi s-au căutat frenetic tratamente eficiente. S-a implicat, bineîneţeles, şi Sigmund Freud, venind cu teoria sa despre nevroza de război. 

Abia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când a venit următorul mare val de simptomatici, terminologia s-a schimbat: „combat exhaustion“ (epuizare de luptă). Armata americană a avut atunci şi un slogan: „Fiecare om are punctul său limită“. Afirmaţia era şi încă mai e valabilă, dar problema era cu tratamentul. Dacă după Marele Război, soldaţilor li se aplicau şi tratamente brutale, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a pus accentul pe terapia prin sugestie şi pe administrarea de pentothal de sodiu (popular, i se mai spune „serul adevărului“). N-au prea funcţionat niciunele. Cercetarea a continuat, iar pacienţii au curs la foc automat în anii Războiului Rece, mai ales în Statele Unite ale Americii. După războiul din Coreea, mai ales în timpul războiului din Vietnam, fiecare batalion era echipat cu oameni pregătiţi în tratamentul „gross stress reaction“ (reacţia dură la stres), termen care a fost oficializat în 1952. Îmbolnăvirile n-au scăzut şi în SUA s-a născut mişcarea hippie cu toate extravaganţele ei. Toate au o legătură pe lume.

Abia în 1980 s-a ajuns la terminologia „tulburare de stres posttraumatic“. Tot acum s-a deschis şi era în care afecţiunea TSPT este expusă din plin în cinematografie, documentare, literatură şi chiar în desene animate

Cum se identifică stresul posttraumatic

„Majoritatea oamenilor trec prin cel puţin un eveniment psihotraumatizant de-a lungul vieţii. Apariţia TSPT implică, pe lângă factori legaţi de natura şi intensitatea traumei, şi o vulnerabilitate psihică crescută. Persoanele diagnosticate cu TSPT au risc cu 80% mai crescut decât populaţia generală de a avea şi alte diagnostice psihiatrice. Aceste afecţiuni pot precede sau pot succede diagnosticarea TSPT: abuz sau dependenţă de alcool sau droguri, tulburări anxioase, tulburare depresivă majoră, distimie, tulburare bipolară, tulburare obsesiv-compulsivă, tulburare de personalitate, tulburare psihică datorată unor traumatisme cranio-crebrale sau tulburare opoziţională şi anxietatea de separare“, avertizează medicul psihiatru Andra Morasan. 

^{O ameninţare permanentă}

Printre factorii de risc enumeraţi de specialist, se numără gravitatea experienţei traumatice, apariţia simptomelor de tulburare acută de stres, a simptomelor disociative, prezenţa antecedentelor de evenimente traumatizante, un mediu nefavorabil, istoricul familial de afecţiuni psihice, lipsa suportului social, statutul socio-economic scăzut sau nivelul educaţional scăzut. De asemenea, riscul este dublu la femei faţă de bărbaţi, posibil din cauza diferenţelor în răspunsul la stres, dar şi din cauza vulnerabilităţii fizice a sexului feminin, explică Andra Morasan.

Simptomele care pot conduce la diagnosticul TSPT variază de la coşmaruri şi amintiri violente la tendinţa de a evita stimulii asociaţi cu trauma, furie şi dificultatea de a adormi. În general, acestea sunt mai severe dacă evenimentul traumatic s-a datorat unei persoane. De exemplu, în cazurile de viol, comparativ cu inundaţiile sau cutremurele. Şansa ca astfel de simptome să se manifeste creşte odată cu apropierea fizică de stresor, adică factorul principal corelat de victimă cu evenimentul traumatizant. Senzaţia e aceea de ameninţare permanentă, chiar dacă situaţia traumatizantă s-a încheiat deja demult. Teama provine din supraevaluarea consecinţelor traumei, dar este şi un efect al memoriei perturbate (slaba contextualizare a evenimentului şi asocieri greşite la nivelul memoriei). Oricare ar fi manifestările, acestea limitează, dacă nu chiar împiedică victima să-şi ducă viaţa, normal, „ca înainte“, în orice mediu social sau profesional. Psihologii le recomandă pacienţilor să caute un nou echilibru şi, cumva, să integreze trauma din exeperienţa de viaţă, să o accepte.

^{„Tulburarea se poate croniciza“}

„Intensitatea şi durata tulburării de stres posttraumatic sunt foarte variabile, megând de la câteva săptămâni la ani. Aproximativ jumătate din persoanele cu simptome de stres posttraumatic se reabilitează spontan în decurs de unul-doi ani. În alte cazuri, tulburarea se poate croniciza“, spune şi Anca Bucur, psihoterapeut specialist în consilierea psihologică a victimelor torturii în cadrul Fundaţiei ICAR.

Tratamentul urmăreşte redobândirea senzaţiei de control asupra propriei vieţi, prin dobândirea unor aptitudini de blocare a manifestărilor clinice şi recăpătare a stimei de sine. De cele mai multe ori, medicamente prescrise de psihiatru şi psihoterapie. Cel mai des este utilizată terapia cognitiv-comportamentală, care are mai multe componente distincte: terapia prin expunere (folosind imaginaţia într-un loc sigur sau vizitând locul în care evenimentul traumatizant s-a petrecut), restructurarea cognitivă (victima e ajutată să-şi interpreteze amintirile negative, să se elibereze de sentimentul de vină sau ruşine şi să se privească într-o manieră realistă) sau metode de relaxare (combaterea anxietăţii şi reevaluarea amintirilor neplăcute).