Ce urmeaza dupa taxa pe lacomie? Taxa pe trufie?

Orice slogan tinde să devină concept. O zicere simplă, uşor de reţinut, aduce foloase electorale şi, uneori, de prestigiu. Se întâmplă ca unele proiecte elaborate cu mare atenţie să se întoarcă împotriva celor care speră să dea lovitura cu ele. Exemplele clasice aparţin unor politicieni puternici. La un moment dat, Traian Băsescu a fost un maestru al zicerilor meşteşugite, majoritatea sfârşind prin a-şi arăta goliciunea.

„Aici sunt banii dumneavoastră” a fost un proiect gândit pentru marile construcţii de drumuri. A ajuns de râsul gropilor. Emil Constantinescu a fost un pionier când a declarat că a fost învins de Securitate. Serviciile secrete, precum lupul, schimbă părul, dar năravul, ba.

Taxa pe lăcomie, în esenţă, nu este altceva. Autorul a mizat pe efectul ei lingvistic. Pe trimiterea la păcatele capitale. Ce poate fi mai urât decât lăcomia? Restul Păcatelor. Dar unul care să se potrivească la toată lumea este transmis de la guvern la guvern, de la lider la lider. I s-a spus aroganţă. Şi primul mare politician căruia i s-a potrivit a fost Adrian Năstase.  După el a fost o adevărată competiţie pentru titlul deloc măgulitor de om trufaş, de individ arogant care-i priveşte pe toţi de sus, cu nasul în vânt, parcă ferindu-l de mirosurile neplăcute ale muritorilor de rând.

Sunt liderii din prima linie de azi aroganţi? Preşedintele Klaus Iohannis? Nu pare deloc să facă pe onestul. Nici nu încearcă să-şi ascundă dispreţul când vorbeşte despre adversarii lui. Ironiile lui Liviu Dragnea sunt o formă de aroganţă. Seriozitatea autoimpusă a lui Ludovic Orban este până la urmă o derogare de la adevărata lui personalitate, de la adevăratul lui fel de a fi.

  O figură aparte, mai greu de surprins în tipare, este Dacian Cioloş. Succesul lui se datorează în bună parte figurii lui, „moacii” lui, ca în cazul actorilor. De aceea este şi greu de prins adevărata lui personalitate, adevăratul lui caracter. Până la urmă, considerând că va ajunge preşedinte se va alinia celorlalte figuri politice şi va avea felul lui de a fi arogant.

Pentru găselniţa cu „taxa pe lăcomie” PSD începe să plătească electoral. Adică se compromite câte un pic în fiecare zi. Nici nu o aplică, nici nu renunţă la ea. Mai mult, ministrul Teodorovici revine cu anunţul în doi peri că va avea loc o amnistie fiscală.

Se profilează aici un fel de haiducie. Ca Robin Hood, PSD vrea să arate că ia de la bogaţi şi dă la săraci. Este tot o formă de trufie, numai că de data aceasta este o trufie fiscală. PSD mânuieşte mai bine ca orice alt partid această armă a cadourilor sociale. Mizează în continuare pe un sentimentalism patriotard, înfierează multinaţionalele. Rezultatul final nu este aşteptat să se concretizeze în bani, ci în voturi. Se va vedea la alegerile din 26 mai cine ce a câştigat şi ce a pierdut.

Dacă în cazul PSD este relativ uşor să-i surprinzi ingineriile, şmecheriile, în cazul opoziţiei este mai greu. Opoziţia are o strategie mai sofisticată, dar urmăreşte acelaşi lucru: acumulare de capital electoral. Insistenţa cu care PNL cere majorarea alocaţiilor pentru copii arată că ar proceda la fel ca PSD dacă ar fi la guvernare. Adică ar oferi cadouri electorale mascate pentru a se bate în piept că a crescut nivelul de trai. Este acelaşi gen de trufie specifică fiecărui partid. Poate că după lăcomie nu va urma trufia, însă în orice caz partidele sunt decise să epuizeze toate păcatele capitale. Chiar şi afişul cu Kovesi, fără nume, doar cu figura aşezată sub siglele PNL şi PPE, scris mare AM REUŞIT, procuror-şef european, este o formă de trufie politică. De ce se foloseşte un partid de reuşita personală a cuiva? Din dorinţa de a scoate capital electoral şi din piatră seacă.