Contii francezi la Orastie

Contii francezi la Orastie

Contii francezi si teatrul de revista in perioada interbelica la Orastie

Se spune ca povestile bune urmaresc o formula. Nu cred asta, eu socotesc ca-i destul sa le citesti ca apoi sa-ti formulezi propria parere. Deci nu va lasati condusi spre tanjeala crezand ca de ati citit aceasta cate oarece ati calatorit in jurul Orastiei, acel ,,gata stiu despre ce e vorba" nu tine. Scrisa-m aste randuri sa va incit la lectura deoarece scrisul insusi este o aventura asternuta pe hartie, iar cititul constituie substanta primara din care s-au infiripat aspiratiile de calatorie spre cunoastere a tuturor generatiilor.

Intr-o vreme in care numai cine nu vrea nu publica o carte, simt tot mai acut nevoia unei lecturi adevarate care sa ma stimuleze si sa ma imbogateasca intelectual. Cea mai la indemana solutie este, desigur ar fi, sa recurg prietenii iar unul dintre ei este si doamna Sabina Ivascu, fiica celui ce a fost medicul chirurg, initiator si promotor al unor tehnici inovante in chirurgia toracica, membru titular al Societatii de Stiinte Medicale din Romania, S Ivascu. Dar mai bine dat frau liber textului:

,,Contii francezi si teatrul de revista

Cand se porneste dorul acela greu de explicat in cuvinte de Orastia copilariei mele, primele ce-mi apar in gand sunt ceasurile strazilor pustii din unele duminici. Stateam singura afara, in dreptul ultimei ferestre a casei cu porti inalte din strada Viilor, voiam sa merg undeva dar nu stiam unde. Totul parea intepenit. Din odaie, de dupa perdeaua crosetata de bunica Valeri, aud vocea bunicului:

Stai linistita, nu are unde sa mearga. La ora asta toata lumea se odihneste.

Atunci de ce iese in strada? Ce vede in strada?

Las-o. E aici langa casa. Nu pleaca nicaieri, e cuminte.

Amorteala calda a asfaltului ulitei se amesteca la rastimpuri cu adierea scurta a igrasiei razbatand prin ochiurile joase ale pivnitelor. De obicei duminicile erau zile care prilejuiau marea plimbare pe corso. Doamne si domni imbracati in hainele lor bune, copii cu mingiuta pe elastic, sau cu morisca, tineri cautandu-si dragutele cu priviri iscoditoare, negustori de seminte de bostan si cativa gura casca, alcatuiau lumea care se indrepta agale spre Parc.

Ulita pietei

Manuscrisul lui Leopold Nagy pomeneste de cateva locuri de importanta istorica din oras si imprejurimi. Este descrisa piata centrala cu vechiul drum construit de Traian. Locul cu pricina fusese la mijlocul secolului al XVIII-lea mlastinos, acoperit cu papura si masura 200 pasi lungime si 130 in inaltime. In primele decenii ale veacului urmator intreaga suprafata a fost pietruita. Tot in centrul orasului se gasea si o temnita temporara, unde erau expusi in vazul localnicilor cei ce vagabondau noaptea pe strazile urbei.

Cu asemenea povesti bunica se straduia sa ma convinga sa nu ma aventurez departe de casa. Incercam sa explic cum puteam mai bine nevoia mea de haladuiala fara tinta : dar eu nu umblu noaptea!

Ei, cum sa te plimbi asa de una singura? Pentru ce? Ce vrei sa vezi?

Peste ani in vacantele scurte din studentie cand veneam la Orastie si ii descriam bunicii cat de frumoase sunt unele porti cu grilaje indaratul carora, stau, ca niste printese la vedere, petuniile si regina noptii, a inteles. Prin 1968 au inceput plimbarile lungi spre Parc. Nu pregeta sa-mi spuna ca prefera sa o insotesc eu, nimeni altcineva. Bunica era obligata sa faca miscare in urma unei boli care o tintuise mult la pat. Si in timpul acelor promenade isi amintea de tinerete, de fostii ei elevi, de ispravi pline de haz din anii adolescentei ei. Insa ori de cate ori o rugam sa-mi spuna cum a ajuns varul ei Augustin Stefanescu sa creada ca in Dealul Bordului se afla o comoara, dadea din mana a lehamite si schimba vorba. Am aflat apoi de la un alt consatean al bunicii ca varul era de fapt un nepot de unchi cam aventurier de-al bunicii dintr-o ramura indepartata a familiei Stefanescu. Si ca intr-adevar reusise sa citeasca in niste manuscrise vechi despre posibila comoara ascunsa in aria fostei cetati din muntele numit Bordul Sibiselului.

Ne plimbam pe aleile largi ale vechiului parc lasand in urma frunze ravasite de pasii nostri. Acum daca as avea-o langa mine pe bunica i-as citi despre Parc din cartea ,,Timp scufundat" lui Dominic Stanca, bunul prieten al lui tata. Pe vremea cand Dominic si bunica mai erau in viata, versurile nu apucasera sa fie scrise.

Asadar asculta bunica draga:

,,Insuma 1001 stejari si tot atatea pasari cantarete/ Era mai degraba o padure batrana/ decat un parc obisnuit comunal. Si era uneori o tacere de frunze/ si alteori o tacere mare de aripi."

Bunica cu siguranta ar fi ascultat ganditoare aceste versuri ca mai apoi sa ma intrerupa chicotind si apucandu-ma de brat.

(In picioare cu palarie actorul si scriitorul Dominic Stanca, sotul Soranei Coroana Stanca. La haturile trasurii Stelian Ivascu)

&

Stai sa vezi ce-or facut strengarii astia - Dominic, Stelica, tata-tu si inca doi ca ei. Or avut de prezentat la serbarea de sfarsit de an scolar prin 1940-1941 parca, piesa lui Lucian Blaga – Avram Iancu. Si cum piesa avusese mare succes aici in Orastie, ce s-o gandit profesorul lor de-atunci Tamas - ia sa merem cu baietii, cu scolarii nostri artisti in turneu! Zis si facut! Numa' ce-l aud pe Stelica al meu ca-mi spune de plecarea la Hunedoara. O sa jucam piesa chiar la castel, la Huniazi, auzi mama? Si-or plecat. Da' cum or plecat? Imbracati omeneste? Ba. S-or dus pe tren gata costumati in hainele de scena. Ajung ei la Huniazi, dau sa intre in curtea castelului da' custodele - cine sunteti, ce doriti? Si unde nu incep sa vorbeasca pe rand care mai de care intr-o franceza asa, mai pasareasca, de sa crucea bietu' custode. Apoi unul din baieti il ia de-o parte pe ghid si-i spune romaneste "dansii is niste conti francezi in vizita in Romania, or auzit de comitatul Hunedoarei si iata-i acum or venit in vizita." Ghidul tremurand de emotie i-a condus pe "contii francezi" prin tot castelul iar la plecare i-a invitat sa scrie cateva randuri in cartea de onoare a muzeului. A doua zi ajung si ceilalti elevi si vreo doi profesori. Se duc din timp la muzeu sa se familiarizeze cu locul, sa repete cateva replici din piesa. Sunt intampinati de custode, care inca impresionat de intamplarea recenta, povesteste cu de-amanuntul faimoasa vizita a contilor francezi. Profesorii dar si elevii, sunt vizibil mirati si chiar regreta ca venirea lor nu a coincis cu cea a strainilor. Un elev mai banuitor indrazneste: si de unde din Franta erau acei vizitatori? Nu stiu, nu i-am intrebat, erau destul de grabiti. Au apucat insa sa scrie in cartea de onoare, priviti! Pe ultima pagina a cartii erau scrise la repezeala cateva cuvinte simple in limba franceza urmate de o serie de semnaturi sofisticat caligrafiate intre care ultima extrem de lizibila – CONTELE DE METESAN… Ce a urmat, cat a vuit targul, ce au incasat baietii, nu se poate povesti, spunea bunica, dar in ciuda a tot si toate piesa Avram Iancu a elevilor din Orastie a fost la vremea aceea un mare succes.

In vara lui 1943 elevi ai liceului Aurel Vlaicu, din Orastie intre care si viitorul medic Stelian Ivascu, toti pasionati de muzica si spectacol gen Broadway, au creat mai multe programe pentru productii de revista intitulate Bing Bang Melody. Acesti tineri orastieni ai anilor 45, compuneau muzica, texte, momente umoristice, creau decoruri si costume, se ocupau de componenta orchestrei. Lumea mergea la spectacolele lor si deseori in oras se fredonau melodii lansate la ultimul Bing Bang Melody. In afara de cateva reviste Cinema, transmisiuni radio, filme si ce se mai edita ici colo despre arta spectacolului, se poate spune ca acesti tineri nu aveau alte surse de documentare, erau autodidacti. Dar tot ce faceau ei era plin de prospetime, buna dispozitie, si multa, multa energie molipsitoare a tineretii ! Spunea tata ca pana si cei mai posaci si traditionalisti reprezentanti ai varstnicilor, profesori, avocati sau altii ca ei, cu manusi albe si ghete de lac, din oras, pana si ei cautau sa nu piarda vreun Bing Bang Melody. Ce era sa facem.. povestea tata, era atmosfera de dupa razboi, lumea era terorizata, speriata, sau dimpotriva redusa la lancezeala, viata de provincie era deseori monotona, iar noi animam pentru cateva zile starea de spirit din intreaga urbe. "

Sursa:

Text si fotografii Sabina Ivascu.

The post Contii francezi la Orastie appeared first on Cotidianul RO.