De ce nu raporteaza romancele cazurile de hartuire sexuala: explicatiile Politiei versus motivele vi...
La polul opus, în Suedia, 81% din femei au reclamat că au fost hărţuite. Situaţia este similară şi în alte state din vestul Europei: Danemarca - 80%, Franţa - 75%, Olanda - 73%, Marea Britanie – 68%, Germania şi Belgia - ambele 60%, Italia - 51% şi Spania cu un procent de 50%.
Şi pentru că Poliţia este una dintre cele mai importante instituţii la care pot apela victimele, am solicitat instituţiei să ne transmită o poziţie. Mai exact, să ne explice dacă în România într-adevăr nu sunt la fel de multe femei hărţuite ca în celelalte ţări europene sau dacă vorbim despre o subraportare.
În România, cultura relaţională la locul de muncă nu încurajează hărţuirea sexuală, acest fenomen fiind mai degrabă o excepţie, decât o obişnuinţă. (Poliţia Română)
Astfel, Poliţia Română subliniază că în acelaşi articol se arată că în România, comparativ cu celelalte state, nu doar cifra cazurilor de hărţuire sexuală - înregistrate - este mai scăzută, dar şi percepţia sau nivelul de conştientizare al cetăţenilor în legătură cu acest fenomen. Mai exact, atât bărbaţii, cât şi femeile din România, cred că hărţuirile sexuale au loc mult mai rar spre deosebire de respondenţii din celelalte state europene.
„Şi în România există o cifră neagră a hărţuirii sexuale, dar nu considerăm că aceasta este sensibil diferită de cifrele raportate oficial, pentru că (...) nivelul de teamă resimţit de femeile potenţiale victime ale hărţuirii sexuale este la un nivel scăzut şi congruent cu statistica faptelor raportate“, este concluzia Poliţiei, după ce a consultat direcţiile de specialitate.
Totodată, instituţia susţine că în România „cultura relaţională la locul de muncă nu încurajează hărţuirea sexuală, acest fenomen fiind mai degrabă o excepţie, decât o obişnuinţă. De asemenea, percepţia de către femei a comportamentului masculin poate să difere faţă de alte ţări, astfel încât femeile să nu se considere lezate sau ameninţate sexual de comportamente care în alte ţări ar fi raportate ca hărţuiri sexuale.“
Redăm mai jos poziţia integrală a Poliţiei Române:
Dacă ar fi existat diferenţe mari de percepţie între bărbaţi şi femei, am fi putut susţine ipoteza unei cifre negre substanţiale a acestui gen de infracţionalitate. Putem admite că femeile, fiind victimele preponderente, este firesc să fie mai conştiente şi mai informate decât bărbaţii, a căror percepţie presupune în cea mai mare parte o simplă presupunere, nefiind susţinută de experienţe proprii, observate sau auzite de la cunoscuţi. Însă observăm că şi femeile respondente apreciază că procentul de femei din România afectate de hărţuirea sexuală este la cote relative scăzute, percepţie care se suprapune aproape exact pe situaţia cazurilor înregistrate, ceea ce înseamnă că publicul feminin nu se confruntă cu un sentiment de teamă privind riscul de a fi victimizate prin hărţuire sexuală.
Dacă ar fi existat această teamă, femeile respondente ar fi descris o percepţie a cazuisticii superioară, chiar dacă nivelul de raportări este unul scăzut. Prin urmare, considerăm ca la întrebarea dumneavoastră putem răspunde că, aşa cum se prezintă situaţia la acest moment, în România este un nivel destul de scăzut al victimizării prin hărţuire sexuală, dar în nici un caz nu ne putem referi la acest nivel ca fiind “aşa de mic”, întrucât nu avem un reper absolut la care să ne raportăm. În funcţie de cultura, obişnuinţele şi aşteptările unei populaţii, un procent de 30% de femei hărţuite sexual, aşa cum este cazul României, potrivit cercetării realizate de Ipsos, poate reprezenta un procent mic, mediu sau mare şi nu este foarte relevantă comparaţia cu situaţia altor ţări. De exemplu, din perspectiva strict victimală, poate fi considerat un nivel inacceptabil, aşteptarea fiind ca acest procent să tindă către zero, ca în cazul oricărui gen de infracţionalitate.Dacă întrebarea dumneavoastră porneşte de la presupunerea că există un număr de cazuri de hărţuire sexuală neraportată autorităţilor, vă putem spune că orice gen de infracţionalitate are o cifră neagră, mai ales în domeniul relaţiilor interumane care implică un anumit gen de relaţionare mai strânsă şi care presupune şi teama de consecinţele post-raportare, cum sunt violenţele în familie sau hărţuirile sexuale.
În cazul acestui gen de infracţionalitate, cifra neagră (acele infracţiuni necunoscute de autorităţi) se poate datora fie necunoaşterii de către victimă a faptului că hărţuirea sexuală este infracţiune pedepsită prin lege, fie pentru că unele victime nu cred că ar avea succes în demersul lor legal, fie se tem de reacţia agresorilor care le-ar putea periclita locul de muncă sau unele avantaje ale locului de muncă, fie le este ruşine să povestească ce li s-a întâmplat, situaţii similare regăsindu-se şi în cazul altor infracţiuni la viaţa sexuală sau al violenţelor în familie.Pe de altă parte, putem spune şi că, în România, cultura relaţională la locul de muncă nu încurajează hărţuirea sexuală, acest fenomen fiind mai degrabă o excepţie, decât o obişnuinţă comportamentală. De asemenea, şi percepţia de către femei a comportamentului masculin poate să difere faţă de alte ţări, astfel încât femeile să nu se considere lezate sau ameninţate sexual la locul de muncă de comportamente care în alte ţări ar fi raportate ca hărţuiri sexuale. De exemplu, în anumite culturi glumele cu conotaţii sexuale sau vag sexuale pot fi interpretate ca simple glume, fără să suscite un interes deosebit, iar în alte culturi aceste glume pot fi interpretate ca ofensatoare şi raportate ca hărţuiri sexuale.
Totodată, trebuie să ţinem seama şi de faptul că această cercetare a fost făcută în contextul campaniei Me Too, ca urmare a dezvăluirilor unor actriţe care au fost hărţuite sexual de diverşi actori sau producători de film. Această campanie a avut însă impact diferit în ţări diferite.
În unele state, majoritatea femeilor au empatizat cu cele care şi-au expus public experienţele. În altele, cum este şi cazul României, un curent puternic de opinie, exprimat şi public de unele persoane, a operat diferenţieri între două categorii de femei hărţuite sexual: cele care, deşi nu îşi doreau, au acceptat să ofere favoruri sexuale bărbaţilor, pentru a obţine avantaje în cariere, iar acestea nu au obţinut simpatia publică, şi femeile care au fost realmente victime ale refuzului de a da curs cererii de favoruri sexuale la locul de muncă şi au suferit consecinţe în carieră, fiind considerate victime reale. În acest context, cu puternic impact emoţional la nivelul publicului, este de aşteptat să existe diferenţe mari de percepţie cu privire la magnitudinea fenomenului investigat, în funcţie de caracteristicile psihosociale ale populaţiei supuse cercetării.
În concluzie, putem admite că şi în România există o cifră neagră a hărţuirii sexuale, dar nu considerăm că aceasta este sensibil diferită de cifrele raportate oficial şi nici că cifrele oficiale sunt “prea mici” pentru că, aşa cum am arătat mai sus, nivelul de teamă resimţit de femeile potenţiale victime ale hărţuirii sexuale este la un nivel scăzut şi congruent cu statistica faptelor raportate.
Cercetătoare în domeniul hărţuirii sexuale în spaţiul public: Hărţuirea sexuală nu este un subiect despre care să ne dăm cu părerea fără să avem o idee clară asupra realităţii
Pe de altă parte, Simona Chirciu, cercetătoare care documentează de şase ani fenomenul hărţuirii sexuale în spaţiul public, afirmă că poziţia transmisă de Poliţia Română este neconformă cu realitatea, bazându-se în primul rând pe răspunsurile a mii de femei chestionate de aceasta, care au fost victime ale hărţuirii sexuale:
Sunt profund dezamagită să citesc punctul de vedere al IGPR-ului. Ştiu că sunt profesionişti şi profesioniste şi mă aştept să fie competenţi în formularea unei opinii oficiale. Hărţuirea sexuală nu este un subiect despre care să ne dăm cu părerea sau să emitem asumpţii fără să avem o idee clară asupra realităţii.
Dacă nu există raportări, asta nu înseamnă că hărţuirea sexuală este la un ”nivel semnificativ mai scăzut decât în alte ţări”, ca să citez poziţia IGPR-ului. Este nepotrivit ca tocmai reprezentanţi ai poliţiei să nu ia în considerare această corelaţie. În România, ţintele hărţuirii sexuale nu raportează din mai multe motive, 3 dintre cele mai relevante fiind: 1) nu ştiu că pot raporta abuzul/nu ştiu unde anume să raporteze, 2) sunt invinovăţite de către colegi/prieteni/ familie pentru abuzul suferit, 3) nu au încredere în autorităţi/sunt descurajate de către poliţişti.
Cazurile de hărţuire sexuală raportate în România sunt la un nivel mult mai scăzut decât în alte ţări pentru că nu avem încă studii coerente şi reprezentative la nivel naţional cu privire la fiecare tip de hărţuire (la locul de muncă, în spaţiul public, în mediul educaţional), nu se discută prea mult şi serios despre forma asta de violenţă şi este încă un subiect tabu sau luat în derizoriu.
În ultimii 6 ani am documentat hărţuirea, analizând toate cercetările şi studiile existente la nivel global şi vorbind cu numeroase persoane (femei, bărbaţi, persoane trans). Teama continuă este un rezultat al experienţelor de hărţuire, resimţit mai ales de către femei. Fetele şi femeile se tem pentru că trec des sau zilnic prin hărţuire sexuală. Să ne gândim că unele dintre ele sunt hărţuite la şcoală/ la locul de muncă, apoi în metrou şi pe stradă, iar când ajung acasă, sunt supuse abuzului din partea părinţilor sau unui partener violent. Asta este realitatea, din păcate. Dacă trecem dincolo de cifre şi stereotipuri, ajungem să vedem experienţele femeilor şi înţelegem teama cu care trăiesc, precum şi motivele pentru care aleg să nu vorbească despre sau să reclame hărţuirea.
În cercetarea realizată pentru lucrarea de doctorat am avut 1.694 de respondente şi 117 respondenţi din întreaga ţară. Este o cercetare cât se poate de exhaustivă, inter- şi pluri-disciplinară, care va fi publicată în curând. Când vorbim despre hărţuire (de orice tip ar fi ea şi indiferent de locul unde se întâmplă) este important şi etic să avem grijă să nu perpetuăm nişte prejudecăţi despre acest fenomen. Este un subiect complex, despre care trebuie să începem să ne documentăm.Hărţuirea este o manifestarea a relaţiilor de putere, poate fi sexuală, pe baza etniei, pe baza orientării sexuale percepute sau deţinute, pe baza dizabilităţii sau a greutăţii. Cu cât ne documentăm, cu atât putem înţelege fenomenul şi să vedem care ar fi soluţiile.
În opinia IGPR, „publicul feminin nu se confruntă cu un sentiment de teamă privind riscul de a fi victimizate prin hărţuire sexuală. Dacă ar fi existat această teamă, femeile respondente ar fi descris o percepţie a cazuisticii superioară, chiar dacă nivelul de raportări este unul scăzut“. Ei bine, eu, ca cercetătoare şi expertă în subiectul hărţuirii, pot să contrazic acest argument lipsit de dovezi solide. Redau doar câteva din miile de răspunsuri primite de la femei care au participat la cercetare (chestionar online, focus-grup, interviuri). La întrebarea ,,ce vă supără cel mai mult când vine vorba de hărţuire în spaţiul public”, o parte dintre respondente au răspuns:
- ,,Faptul că de cele mai multe ori politiştii nu acordă credibilitate victimei, nu privesc hărţuirea stradală ca ceva ce nu ar trebui să se întâmple şi faptul că este un subiect destul de tabu. Nu cred că sunt multe femei care se duc să depună plângere” (R 444, 18-23 ani);
- ,,Faptul că în unele cazuri situaţiile degenerează atunci când femeia încearcă să scape de formele mai uşoare de hărţuire (strigăt, pâsâit, cuvinte obscene) şi se ajunge în situaţii mult mai grave (este agresată fizic, verbal).” (R 96, între 18-23 ani);
- „Mi se pare cel mai trist când îmi e teamă de un bărbat/băiat care merge în spatele meu, şi cred că, de multe ori, şi el ştie acest lucru. De multe ori am fost aşa speriată când bărbaţii au grăbit pasul să mă depăşească, eram convinsă că mă vor ataca.” (R 136, între 18-23 ani);- ,,Că martorii nu intervin, nimeni nu se bagă, nici măcar poliţia” (R 277, între 18-23 ani);
- ,,Frica, pentru că în ţara asta nu suntem apărate. Chiar dacă avem drepturi, nu le putem folosi. Dacă reclami la poliţie o hărţuire sexuală, sigur va da vina pe tine: că ai o ţinută neacdecvată, ce căutai să mergi pe acolo, dacă este seară de ce nu mergi în grup... numai aberaţii” (R 222, între 31-36 ani);
- ,,Dacă depui plângere categoric nu vei fi luată în serios sau vei fi chiar incriminată de către organele de Poliţie.” (R 921, între 31-36 ani);
- ,,Nu o singură dată un poliţist m-a hărţuit. Trec pe lângă sediul jandarmeriei aproape zilnic şi ei mă fluieră (nu am rută alternativă)” (R 49, între 18-23 ani);
Din cele 1.694 de respodente, o mare parte dintre ele îşi construieşte strategii prin care să se simtă mai în siguranţă în spaţiul public:
• 70,5% - au traversat strada/ au ales rute ocolitoare
• 67,7% au evitat zone neaglomerate
• 49,5% s-au prefăcut că vorbesc la telefon
• 30% au ascultat muzică la căşti
• 28% au început să iasă însoţite de cineva
• 19,1% şi-au schimbat vestimentaţia
SURSA: (Chirciu, S. (2017) Teză doctorat, SNSPA, ”Hărţuirea în spaţiul public în România: abordări teoretice şi politice. De la invizibilitatea fenomenului, la politici publice).
Poliţistul care devine hărţuitor...
Îmi amintesc de o experienţă de hărţuire sexuală prin care am trecut acum 8 ani. Pentru că nu l-am ignorat pe hărţuitor şi nu m-am lăsat intimidată, s-a enervat şi m-a lovit de multe ori, extrem de tare, cu pumnul în faţă şi în cap, smucindu-mă de păr şi trântindu-mă la pământ. Eram în stare de şoc, cu buza spartă, cu sânge care îmi şiroia din gură, cu părul rupt şi dureri groaznice la coloana cervicală. Poliţiştii care au ajuns la locul faptei mi-au zis să nu mai plâng, că ”nu am păţit mare lucru” (deşi nu ştiau încă ce se întâmplase), m-au descurajat să depun plângere, au luat apărarea agresorului.
După o săptămână, unul dintre cei doi poliţişti a început să îmi trimită mesaje pe telefon: ”Bună, păpuşe, ce mai faci? Eşti tare frumoasă. Nu îţi pot spune cine sunt dar vreau să îmi zici când mai vii prin oraş?” (am aflat că este unul dintre cei doi poliţişti deoarece am sunat imediat la numărul respectiv şi a recunoscut). L-am ameninţat că fac plângere pentru hărţuire din partea lui. Frumos, nu? Poliţistul care ar trebui să te susţină şi să te apere ajunge hărţuitorul tău. Să abuzezi de poziţia ta de putere şi să profiţi de vulnerabilitatea victimelor este ceva groaznic şi inuman, pe lângă faptul că este ilegal.
Mi-aş dori să reţinem că hărţuirea sexuală, indiferent de locul în care se întâmplă nu are nicio legătură cu atracţia sexuală între două persoane, ci cu dorinţa de a domina şi de a umili/ speria cealaltă persoană. (Simona Chirciu, cercetătoare)
Vreau să amintesc pentru cei şi cele ce ştiu mai puţin despre hărţuire sau au avut norocul de a nu se confrunta cu asta (ceea ce le doresc în continuare): hărţuirea nu are nimic de-a face cu vestimentaţia sau că ai piercing sau fard cu sclipici pe pleoape; nu contează că ieşi noaptea pe stradă singur/ă (am cercetare care arată că hărţuirea se întâmplă cel mai des ziua), nu contează că zâmbeşti bărbaţilor necunoscuţi sau pui capul în pământ când treci pe lângă ei. Hărţuitorii au ca obiectiv: să te sperie, să te umilească, să se simtă ei mai puternici, să dovedească altor bărbaţi că şi ei sunt „bărbaţi adevăraţi”. Hărţuirea este un element al masculinităţii toxice.
Mi-aş dori să reţinem că hărţuirea sexuală, indiferent de locul în care se întâmplă nu are nicio legătură cu atracţia sexuală între două persoane, ci cu dorinţa de a domina şi de a umili/ speria cealaltă persoană. Flirtul consimţit este mişto şi diferit de hărţuire. Flirtul se naşte din atracţie, interes şi respect faţă de cealaltă persoană şi urmăreşte stabilirea unei conexiuni cu aceasta. Hărţuirea presupune doar un raport inegal de putere, care are ca scop umilirea, denigrarea, agresarea ţintei şi oferirea unui sentiment de putere, control şi dominare persoanei care hărţuieşte.
Să nu uităm că şi bărbaţii trec prin hărţuire, însă nu avem date reprezentative în acest sens, din nefericire.
Cu cât vorbim mai deschis despre hărţuire şi alte forme de violenţă, cu atât încurajăm victimele să se simtă înţelese şi în siguranţă ca să poată vorbi despre abuzul suferit şi totodată, învăţăm cum îi putem educa pe cei mici şi pe adolescenţi, astfel încât să crească într-o cultură a respectului şi să nu accepte să fie agresaţi sau să devină agresori. Şi tot în acest fel, ţintele hărţuirii se vor simţi încurajate să depună plângere iar sistemul de justiţie va putea să îi sancţioneze corespunzător pe agresori.
Comments