Dilemele dreptei

Dilemele dreptei

Daca alegerile din 26 mai inchid intr-adevar o epoca si deschid o noua fila in istoria politicii romanesti vom vedea abia dupa viitoarele alegeri locale si parlamentare. Foarte importante si ele, alegerile prezidentiale intra in alta logica. Functia in sine este una iesita din tipare. Presedintele face parte din Executiv, dar nu are decat puterea opozantului situat intr-o pozitie privilegiata, aceea de sef al serviciilor speciale, al CSAT, al numirii sefilor din justitie, al ambasadorilor etc.

& Presedintele ramane „opozant” si cand provine din acelasi partid sau alianta electorala cu primul ministru. Cuplul electoral Basescu-Tariceanu este un exemplu. Nici relatia Iliescu-Nastase nu a fost una a deplinei armonii, insa disensiunile au fost ascunse cu mare grija. Spre deosebire de neintelegerile dintre presedintele Emil Constantinescu si premierii CDR proveniti din PN|CD.

Klaus Iohannis are o situatie cu totul speciala. Presedintele nu are legaturi sentimentale cu PNL, el provenind din FDGR, pe listele caruia a candidat de nenumarate ori pentru functia de primar al Sibiului.

PSD, ca principal adversar al dreptei, dar si ca partidul care reuseste sa-si treaca intotdeauna candidatul in turul final, nu a reusit sa se fixeze asupra unui candidat. Motivul nu a tinut atat de situatia speciala a lui Liviu Dragnea, ci de faptul ca nu a reusit niciodata sa castige presedintia Romaniei decat in cazul cu totul special al lui Ion Iliescu. Este deja o certitudine ca dreapta castiga prezidentialele. Asa cum, prin compensatie, parea sa se transforme intr-o cutuma ca stanga castiga alegerile locale si parlamentare. Iar pana in 26 mai 2019 se adaugau si alegerile europarlamentare. Atunci s-au rasturnat toate calculele bazate pe rezultatele din trecut.

Prin urmare, dreapta considera ca si castigate alegerile prezidentiale. Aceasta siguranta, data si de degringolada care a cuprins PSD dupa condamnarea liderului, ascute lupta pentru desemnarea candidatului. Ca proiect pentru viitor – chiar numele indica lucrul acesta – Alianta USR-PLUS, punandu-si in fata anul 2020,& se intelege ca isi doreste un candidat prezidential propriu. In caz contrar, USR-PLUS devine o simpla locomotiva a unui alt partid, a unui PNL care se transforma pe zi ce trece intr-un partid prezidential.

Un partid prezidential are o dinamica puternica si atunci cand se afla in opozitie. S-ar parea ca alianta USR-PLUS cunoaste aceste mecanisme ale puterii si tine cu tot dinadinsul sa aiba un candidat prezidential propriu.

S-au putut remarca anumite raceli in relatiile presedinte-USR-PLUS,& si mai ales in relatiile PNL-Ciolos, PNL- Dan Barna.

Dreapta, castigatoarea alegerilor europarlamentare, nu se grabeste sa-si aroge victoria la comun. PNL tine sa fie considerat partidul care a castigat alegerile si nu pare deloc dispus sa-i acorde USR-ului vreun merit, si nicidecum partidului lui Dacian Ciolos. Ignora si PMP-ul lui Traian Basescu, lasand sa se inteleaga ca a fost un incident trecerea pragului electoral. Prin declaratiile lui Rares Bogdan, isi indeparteaza si UDMR-ul.

Despre o opozitie unita nu se poate vorbi nici cand se proiecteaza un nou guvern. USR-PLUS a anuntat ca sustine un guvern de dreapta, dar nu intra la guvernare. Este dovada pozitionarii pentru alegerile prezidentiale, este mai degraba o declaratie de razboi decat un semnal de colaborare.

Dreapta a inregistrat o mare victorie. Acum sta si se intreaba: ce facem cu aceasta victorie? Partidele castigatoare par sa aiba o singura preocupare: cum sa-si imparta puterea dupa victoria din 26 mai.