Dispari, scoala, si nu te mai intoarce!
E locul unde devii pentru prima oară conştient de faptul că cea mai frecventă ipostază a vieţii este nepotrivirea dintre aşteptările cu care eşti încărcat şi pauperitatea mediului în care trebuie să trăieşti.
E un veritabil accident norocos ca şcoala să îţi placă şi aproape o regulă de igienă cerebrală ca ea să nu îţi placă.
Să ne mai amintim de orele cenuşii de geografie economică din clasa a patra, la care învăţătoarea trăgea de noi să îi zicem unde se află centrele de filatură şi metalurgie ale ţării, deşi noi nu ştiam ce înseamnă nici filatură, nici metalurgie?
De comentariile literare idiotizante - străine de literatură - pe care eram siliţi să le învăţăm, cum făcuseră zeci de generaţii de dinaintea noastră, sub ameninţarea că vom fi trântiţi la admiterea în liceu şi la bac? Acea maculatură solemnă, care a emasculat milioane de oameni de şansa unei întâlniri adevărate cu literatura.
De calculele baroce ale algebrei şi analizei matematice, pe care ajungeam să le mânuim ca nişte maeştri, fără ca măcar să putem ghici care este realitatea vie din spatele lor?
De spaima trăită ca o criză de paludism care ne cuprindea atunci când eram scoşi la tablă şi somaţi să recităm o lecţie pe care memoria noastră nu o putea reţine? De industria meditaţiilor şi de comerţul cu cărţi şi culegeri, care otrăvea relaţia dintre elevi şi profesori?
„Socializarea”? Acesta sa fie scopul secund, indirect al şcolii? Colegi de clasă şi prietenii de o viaţă Ce frumos! Mergi, cu alte cuvinte, la şcoală şi te întorci de acolo, ca de la piaţă, încărcat cu prieteni! Dar unde scrie, oare, că te vei împrieteni neapărat cu nişte copii care au nimerit, ca la loterie, în aceeaşi clasă cu tine?
Chiar foloseşte la ceva faptul că întâlneşti, în anii primei formări, câteva sute de chipuri pe zi, în loc să întâlneşti doar câteva zeci sau mai puţin de zece?
Gregarismul, spiritul de turmă care scâlciază personalitatea umană nu se înfiripă tocmai în aceste „benefice” condiţii de supraaglomerare?
„Ca să faci un soldat, trebuie să strici un civil”, spunea Boris Vian. Ca să faci un elev, în România, trebuie să strici un copil.
Ceea ce şcoala românească nu a avut niciodată în oferta ei a fost negaţia. Să mergi la şcoală şi să poţi spune nu.
Neîndoindu-se niciodată de rostul propriu, nefiind ameninţată cu desfiinţarea, a ajuns să atingă hipertrofierea, absurditatea şi atmosfera carnavalescă de astăzi, fidel reflectată de comedia titlurilor doctorale de la vârful ei.
Organizată ca sistem, la nivel de masă, cu directive ministeriale menite să canalizeze voinţa a milioane de copii, şcoala este doar fratele mai mic al stagiului militar obligatoriu. Copiii i se vor supune, formal, pentru că nu au încotro, şi o vor străbate detestând-o ca pe un lagăr.
„Ca să faci un soldat, trebuie să strici un civil”, spunea Boris Vian. Ca să faci un elev, în România, trebuie să strici un copil.
Nu de ieri, de azi, ci de acum zece, douăzeci, treizeci de ani. Şi, pesemne, şi peste alţi zece, douăzeci, treizeci de ani, va fi la fel, dată fiind rezistenţa remarcabila unui sistem care există cu scopul unic al autoconservării.
Nu opţiunea a doi artişti care aleg să îşi scoată fetiţa de la şcoală trebuie învăţământul românesc să o înfrunte, ci caricaturile care sunt, astăzi, România şi populaţia ei, destrămată de propria-i ignoranta.
Clasă politică mafiotizată, absenteism democratic, spitale pline de puroi, presă promiscuă, infrastructură defectă, munţi de plagiate, o piaţă a cărţii rahitică şi o piaţă a alcoolului înfloritoare, jafuri biblice de resurse naturale sunt toate, într-un fel sau altul, recolta mult cântatei şcoli româneşti.
Cei care plâng astăzi de mila copiilor retraşi la homeschool, cum că se vor sălbătici, nemaiieşind din casă, sunt primii susceptibili de ipoteza ruperii de realitate, câta vreme rămân orbi la evidenţa enormă a ineficienţei structurilor şcolare, mare cât România însăşi.
Comments