Domesticirea violentei
Prevenirea şi combaterea violenţei în familie fac parte din politica statului român, dar violenţa se manifestă şi în afara familiei, la şcoală, la muncă, pe stradă, pe terenurile de sport, în mediul politic, în relaţiile dintre state… Trăim în continuă stare de violentare a principiilor de înţelegere şi pace între oameni. Avem legi, Constituţia prevede respectarea demnităţii umane şi a celorlalte reguli menite să preîntîmpine violenţa, promovarea parteneriatului dintre oameni, instituţii şi state, funcţionarea celerităţii actului de justiţie, instaurarea pe toată plaja socială a egalităţii de şanse şi de tratament, pentru ca oamenii să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale. Este mai bine să înţelegem că violenţa naşte violenţă şi generează mereu două victime!
Societatea umană caută soluţii pentru a înlocui violenţa cu dialogul, reuşitele educative sînt însemnate, dar mereu apar alte forme, părinţi care îşi bruschează copiii (n-ar trebui s-o facă nici în joacă), profesori prea duri, elevi care-şi bat colegii (îşi filmează isprava şi o postează pe Facebook!), politicieni cu limbaj protestatar, şefi de stat cu idei războinice. Se folosesc tehnicile de violenţă verbală, limbajul jignitor, brutal, insulta, ameninţarea, expresiile degradante sau umilitoare, violenţa psihologică, impunerea voinţei şi a controlului personal, provocarea de stări de tensiune şi de suferinţă psihică, violenţa demonstrativă asupra obiectelor (spargerea veselei din casă), afişarea ostentativă a armelor, vătămarea corporală ori a sănătăţii, lovirea, agresiunea sexuală (există şi viol conjugal), violenţa economică (refuzul de a susţine familia), socială (izolarea persoanei), violenţa spirituală (ridiculizarea aspiraţiilor, impunerea credinţei), pînă la aplicarea formelor de violenţă în firme, instituţii de stat, comunităţi, între state. Sîntem violenţi ereditar şi doar prin educaţie nonviolentă ne putem umaniza.
Dacă violenţa domestică poate fi ţinută sub control (cel puţin teoretic, prin legea din 2004, cel agresat este protejat la cerere, de urgenţă, la decizia unui judecător şi agresorul va fi pedepsit cu amendă şi părăsirea domiciliului conjugal pentru 6 luni), în cazul violenţei politice treaba stă cu totul altfel. Manifestaţiile publice sînt căile prin care cetăţenii îşi pot manifesta nemulţumirile, nimeni nu este sancţionat dacă scandează lozinci insultătoare, jignitoare, calomnioase. Hoţii! au obiceiul să strige manifestanţii. Manifestaţiile se ţin obligatoriu pe timp de zi, noaptea apare riscul degenerării de la violenţele verbale (ameninţări cu puşcăria la adresa unor lideri politici etc.) la conturbarea liniştii publice după ora 22 şi la posibile infracţiuni în umbra mulţimii (spargere de vitrine, incendiere de autoturisme).
Comportamentul şi psihologia maselor sînt influenţate de liderii de opinie care au puterea să manipuleze audienţa prin comunicate şi declaraţii. Ajunşi în stradă, manifestanţii îşi exprimă opiniile prin lozinci, iar masa le utilizează pe cele care exprimă cel mai bine ce gîndesc în comun. Includerea într-o mulţime de oameni îţi anihilează personalitatea proprie, omul se masifică şi se va comporta cum decide masa, are loc fenomenul de comportament în turmă, care adesea îi dezumanizează pe participanţi. Nu avem o cultură a protestului, dar credem că nici nu este nevoie de aşa ceva, întrucît democraţia ar trebui să găsească mereu căi pentru rezolvarea problemelor minorităţii, fără escaladarea violenţei şi anarhiei. Majoritatea se impune în faţa minorităţii, ceea ce uneori prea seamănă cu metodele violente. Esenţa puterii stă în relaţia de dominare politică, statul fiind deţinătorul dreptului de a impune legea, în ultimă instanţă prin coerciţie şi violenţă legală. Acest monopol al violenţei adesea nu este acceptat de cetăţeni, care singuri sau în grup vor să schimbe situaţia. Aici trebuie să intervină prevenţia prin negociere continuă, pentru dezamorsarea tensiunilor sociale şi ritualizarea violenţei.
Comments