INTERVIU | Arhitecte, despre proiectele moderne facute in Romania: ,,Sunt case construite pe repede-...
Anda Zota si Elena Viziteu Ionescu au curatoriat Expozitia Bienalei de Arhitectura in cadrul festivalului Romanian Creative Week de la Iasi. Intr-un interviu pentru Libertatea, cele doua au vorbit despre alegerea instalatiei pe care au montat in Piata Unirii din capitala Moldovei sau care mai e responsabilitatea arhitectilor intr-o lume in care se construieste pe repede inainte.&
In Piata Unirii din Iasi, de la mijlocul lui mai, o rama albastra de lemn cuprinde o piscina umpluta cu pietricele albe. Pe o latura gasesti un suport turcoaz cu unelte precum greble de lemn. Pe alta parte, niste trepte rosii, pe a treia - un scaun in varful scarilor galbene, de tipul celor dedicate salvamarilor, iar pe ultima latura - un cerc verde menta, ca o bancheta rotunda.
Copii si adulti deopotriva isi fac de cap cu ustensilele printre pietricele albe prafuite, lasand in urma lor santuri ca de rasaduri.&
Decorul este temporar si face parte din manifestarile gandite in cadrul Romanian Creative Week (RCW), festivalul care, timp de 12 zile, activeaza orasul Iasi prin zeci de instalatii, pavilioane, expozitii de arta, spectacole de teatru, dans, moda sau diverse conferinte.
Piscina cu pietricele sau, mai bine zis, pavilionul din Piata Unirii se numeste ,,Drawing Theater" si e produsul Expozitiei Bienalei de Arhitectura din cadrul festivalului. Arhitectele si curatoarele, Anda Zota si Elena Viziteu Ionescu, au ales lucrarea Studioului Ossidiana, care a conceput pavilionul.&
Fondat de Giovanni Bellotti si Alessandra Covini, Studio Ossidiana este un birou din Rotterdam, cu o activitate conceputa la intersectia dintre arhitectura, design si peisaj.&
Creatorii pavilionului s-au inspirat din influentele locale traditionale - de la agricultura si munca pamantului la texturile cladirilor din Iasi, precum celebrele biserici si manastiri.
Arhitectele romance au ales instalatia pentru spiritul ludic consacrat al studioului.&
,,Ne-am imaginat o plansa mare de desen pe care poate imprima oricine, cu instrumente de lemn, ganduri efemere si basoreliefuri pe suprafata minerala de pamant", povestesc Giovanni si Alessandra, pentru oamenii specializati pe comunicare in cadrul RCW.&
,,Ne-am imaginat un spatiu ca un teatru deschis, unde poti sta fie pe margine, ca un observator asezat pe platforme, sa privesti spre scena sau sa te bucuri de belvedere spre oras, fie poti lua scena si interactiona cu urmele lasate pe tabla de desen minerala".
Anda Zota este redactor-sef la igloo, o publicatie profilata pe arhitectura, cu aplecare catre ,,designul contemporan si cercetarea curatoriala".
,,Mi-a placut intotdeauna sa gasesc metode prin care expresia mea ca arhitecta sa se manifeste poate in forme cu care orasul sa aiba un beneficiu in urma lor", povesteste Anda.
Elena Viziteu Ionescu este, de asemenea, arhitecta si membra fondatoare la Via Arhitecture. Elena e preocupata in special de procesul craft si ,,slow design".
Pentru ca atat Anda si Elena, dar si cei de la Studio Ossidiana urmaresc componenta sustenabilitatii, una dintre cele mai importante caracteristici ale instalatiei este ca ,,va trai" si dupa incheierea festivalului de la Iasi. Va fi mutata la Bucuresti, in curtea gradinitei pe care Asociatia Casa Buna o construieste in zona Jilava si care este dedicata copiilor din ghetou sau din alte medii defavorizate.
Intr-o conversatie cu reportera Libertatea, Anda si Elena au povestit ce a presupus munca de curatorie din cadrul festivalului sau ce mai inseamna in ziua de azi sa fii arhitect bun.
Libertatea: Anda, tu esti atat artista cat si curatoare in cadrul festivalului, cum s-a regasit asta in sfera RCW? Anda Zota: Anul trecut am lucrat cu aceleasi functii prezente si anul asta. Si anul trecut am colaborat tot pentru expozitia centrala de la Baia Turceasca, ,,Diacronia", cea de anul asta se numeste ,,Egologia".
Ele sunt gandite cu o anumita continuitate tematica. Este interesant din punctul de vedere al arhitectului sa lucreze cu tematici diferite in acelasi spatiu sau cu idei cvasi-diferite, sa se poata bucura de exercitiul creativ divers, intr-un spatiu pe care de fapt il cunoaste atat de bine si caruia vrea sa-i redea cu fiecare pavilion o alta valenta, o alta latura, o alta personalitate.&
Birourile din afara nu prea vin in Romania
Anul trecut, invitata fiind de organizatorii festivalului sa conturez un mic moment arhitectural, am invitat biroul de arhitectura portughez Fala Atelier, unul pe care-l apreciez si stimez si care, pe langa aprecierea mea, e foarte cunoscut international, cu foarte multe premii si cu un limbaj foarte bine dezvoltat. Mi s-a parut o oportunitate extraordinara, pentru ca nu sunt foarte multe momente in care arhitectii din Romania sa se intalneasca, sa colaboreze, sa poarte un dialog cu arhitecti straini.&
Nu prea vine nimeni aici, nu avem birouri de arhitectura de afara care sa produca proiecte in Romania. Proiectele noastre sunt produse locale. Arhitectura romaneasca e facuta de romani.
Foarte putine sunt situatiile in care, in proiectele de arhitectura, sunt inclusi arhitecti din strainatate si, de cele mai multe ori, vizeaza productii imobiliare mari.&
Prima ocazie sau ce am considerat eu sa fie un moment bun si o oportunitate buna in colaborarea cu Romanian Creative Week a fost asta - de a aduce din afara un birou de arhitectura foarte cunoscut si foarte de interes pentru studenti, pentru arhitectii tineri, si de a-i ajuta sa se conecteze.&
Iar in ideea de a conecta un pic mai puternic orasul cu un birou de arhitectura din strainatate, a aparut ideea asta a Bienalei de Arhitectura si Arta, Common Imaginary.&
Componenta de joc si joaca
- Cum ati ales propunerea Studioului Ossidiana?- I-am ales pe arhitectii de la Studio Ossidiana in primul rand pentru ca simteam si-mi doream foarte mult ca locul asta sa devina un loc utilizat. Mi se parea ca nimeni nu ar putea sa fie mai potrivit pentru asta decat ei, pentru ca ei au o filozofie proprie foarte bine impamantenita, in care experimenteaza cu jocul si cu joaca si cu instinctul nativ de a te conecta impreuna prin joc, in spatiul public.&
Si atunci, arhitectura lor, nu doar la nivel de limbaj sau la nivel formal, ci si la nivel de gest sau abordare, merge in directia ludicului. De cand s-a instalat pentru prima data pavilionul in Piata Unirii din Iasi, oamenii au stiut aproape intuitiv sa-l foloseasca, mai bine decat ar fi facut-o daca le-ar fi explicat cineva.&
In esenta, n-am vrut sa cream prin instalatia asta un obiect pe care pur si simplu sa-l vezi si sa-l admiri de la departare, ci unul care sa provoace joc si joaca. Asta este, probabil, reusita cea mai mare a instalatiei.
- Am vazut mai devreme pitch-ul studioului si mi s-a parut fascinant sa vezi conceptul si ideile cu care au pornit, si rezultatul final, pavilionul fizic de langa.& & - Cred ca si pentru noi, arhitectii, e important sa fie mai transparenta intentia principala, pentru ca simt ca, daca o ascunzi tot timpul sau o lasi la libera interpretare, daca nu se descrie, atunci e clar ca arhitectura in sine si-a gresit misiunea.&
Cred si ca, de multe ori, poate sa imbogateasca si sa ajute la o educatie colectiva. Te face mai atent la gesturile din jurul tau, te invata cum sa citesti, de fapt, obiectul de arhitectura.&
Cumva asta este si paradoxul arhitecturii: este pentru oameni si e folosibila de oameni, e un gest pur egocentric uman. In egala masura, nu e usor de descifrat si atunci mi se pare ca gestul de deschidere a profesiei nu poate decat sa ajute, in primul rand, orasul sa functioneze mai bine.&
Pe mine ma deranjeaza un pic sa simt in fiecare oras, sigur in unele mai puternic decat in altele, o scindare puternica intre felul in care oamenii percep orasul si felul in care a fost el gandit.&
Felul in care oamenii trateaza uneori pana si lucrurile marunte, mobilierul urban, cosurile de gunoi - de ce sunt daramate cu piciorul? De ce stam cu picioarele pe banci? De ce murdarim totul in jurul nostru?&
Mi se pare ca lipsa de asumare civica a spatiului public se produce si pentru ca oamenii nu inteleg scopul lui. Nu intr-un sens critic fata de populatie, ci poate distanta asta intre obiect si intelegerea lui care dauneaza masiv.&
Si cred ca orasele noastre nu o sa poata fi niciodata mai bune, mai placute, nu o sa putem niciodata sa avem o experienta urbana coerenta daca nu cream tipul asta de spatii in care interactiunea se intampla firesc.&
Lucrurile aici sunt in ordine, pavilionul arata in continuare la fel. Nu s-a murdarit, n-a stricat nimeni nimic. Instalatia e o forma de acaparare a spatiului public care a fost foarte bine integrata in viata comuna a orasului. De-asta am si numit-o ,,Common Imaginary". Pentru ca mi-am dorit ca oamenii sa-si imagineze in comun cat de bine se poate folosi un spatiu si cat de bine isi pot defini traiul impreuna, chiar daca nu stiu ca poate sa fie atat de frumos.&
- Legat de ideea relatiei omului cu orasul, care sunt provocarile pe care le intampini in munca ta de zi cu zi?- Cred ca inclusiv jobul ca redactor-sef la revista igloo - una dintre putinele publicatii de arhitectura care incearca sa descifreze ce se intampla cu orasul sau cu obiectul de arhitectura, ce inseamna el in actualitate -, cred ca si asta e tot un exercitiu si o lupta de a incerca si de a ajuta oamenii sa isi schimbe perspectiva asupra arhitecturii, de a-i provoca sa vada spatiile altfel si sa si le asume intr-un mod mai onest si mai firesc.
Este una dintre provocarile cele mai importante: sa poti sa creezi spatii care, asemenea exercitiului colegilor de la Ossidiana, produc schimbari. Mici, poate. Asta nu inseamna ca nu trebuie sa fie functionale.
- Exista un fir rosu al expozitiilor, o naratiune care le leaga?- Anul trecut, in ,,Diacronia", ne jucasem cu ideea corpului uman si a degradarilor corpului uman, in contextul Baii Turcesti, care avea mult de-a face, istoric vorbind, cu corpul, cu pielea, cu apa, cu spalatul, cu ritualul.&
Si a fost fascinant pentru mine sa lucrez cu conceptele astea doua, pentru ca si expozitia de arhitectura de atunci incerca sa tina cont de elementele arhitecturale sau de o amintire, de o marturie a felului in care fusese folosit spatiul Baii Turcesti, pe cand ea exista ca atare, ca o baie turceasca. Pe vremea aia lucram intr-un spatiu care era in santier, inca nu era facuta receptia lucrarii, si atunci posibilitatile noastre de lucru au fost altele.
Anul asta parca am privit totul dintr-un punct de vedere al degradarii. Daca anul trecut era un loc al placerii, anul asta devine un loc al excesului, al influentei si al urmei pe care o lasa, de fapt, activitatea ta ca om. Si al investigarilor de tipul asta, fie de natura fizica, fie de natura psihologica, a relatiei constante intre sine si lumea fizica si lumea reala. Si cred ca, daca anul trecut expozitia incerca sa devina un suport ca o fosta baie turceasca, anul asta ea a vrut sa devina un schelet.
- Ce inseamna un arhitect bun pentru voi, in munca voastra de zi cu zi?- Elena Viziteu Ionescu: Sunt& multe puncte de atins aici. Depinde de ce-ti alegi - urbanism, design interior.&
Sa fiu sincera, pentru mine conteaza partea estetica si sa educam publicul. Sa aratam cum poti sa construiesti un spatiu cu o investitie minima, in care cineva se gandeste la toate detaliile. Sa aduci plus valoare intr-un loc in care arhitectura, in ultima vreme, a luat-o cam razna si mi se pare ca mai toate interventiile au fost complet gresite.
Cred ca, de fapt, rolul arhitectului in ziua de astazi este sa repare ce s-a intamplat pana acum. Mi-ar placea sa pot sa gasesc variante in care sa putem reconstrui ce s-a stricat.
- Poti sa-mi dai un exemplu? - Uite, de la cum poti sa regandesti toate blocurile socialiste care sunt gri si urate. Si toate bulevardele mari din Bucuresti, care sunt destul de sinistre.
Mai e o intrebare foarte importanta pentru mine acum: ce facem cu toate casele care s-au construit in ultima vreme, pe fast-forward? In care nu mai vezi o intentie clara a arhitectului.
Societatea de consum pare ca nu mai pune niciun pret pe detalii si totul se face asa, ca sa fie facut. Nici nu mai sunt constructori care sa poata realiza lucrari de finete, precum cele care se faceau inainte.&
Mie, cel putin, mi-ar placea si sa pot schimba un pic lucrurile astea, sa incerc sa arat din nou ca e foarte important sa lucrezi in tihna, sa nu fie totul pe repede inainte, sa poti scoate niste lucruri care raman in istorie. Ca de fapt nimic din ce s-a construit acum nu prea e solid.
Anda Zota: Mie, poate un pic diferit pentru ca si prin prisma jobului de la revista, imi trec foarte multe proiecte de arhitectura prin mana si pot sa am o imagine de ansamblu destul de intima si destul de complexa a productiei actuale de arhitectura din Romania, pe toate palierele ei - arhitectura publica, rezidentiala, interventii temporare, interventii publice.&
Sunt destul de multe exemple de arhitecti buni in Romania, nu suficiente, in schimb. Pentru mine, ce poate sa defineasca, poate, cel mai puternic ideea sau conceptul de arhitect bun e responsabilitatea pe care simt ca acesta trebuie neaparat sa si-o asume. Si e foarte greu, pentru ca responsabilitatea e enorma si te pune intr-o pozitie in care trebuie tot timpul sa fii atent la absolut tot ce se intampla in jurul tau, sa fii un bun lector al contextului in care construiesti, sa fii un bun manager al resurselor si al etapelor, sa ai o grozava putere de imaginatie, nu doar ca exercitiu creativ, ci si sa poti sa te pui in pielea obiectului pe care il creezi, sau mai degraba in pielea oamenilor care o sa il foloseasca.
Si mi se pare ca da, responsabilitatea asta ar trebui luata mai in serios de arhitecti, pentru ca se schimba instrumentarul nostru de lucru. Unele dintre procesele de proiectare se usureaza foarte mult si atunci ai senzatia ca poti sa produci totul mult mai rapid, ca proiectul poate sa dureze, sa fie mult mai scurt, ca poti sa intri pe Pinterest sau sa gasesti doua-trei-cinci surse de inspiratie, de pe ce site-uri urmaresti sau din reviste. Si nu e, de fapt, despre asta - e despre o privire mult mai aplicata si mai responsabila. Cred ca asta ne lipseste.
- Ce va aduce cea mai mare bucurie in munca?- Anda: Pentru mine doua lucruri sunt foarte valoroase. Eu si Elena lucram destul de mult impreuna si e in primul rand valoros pentru mine dialogul dintre noi.&
Pentru ca simt ca intotdeauna ideile mele sunt mai valoroase atunci cand isi aduce si ea contributia asupra lor si simt ca, abia cand infuzeaza si ea un gand sau un gest, ideea devine valoroasa.&
Sigur, toate proiectele sunt facute din iteratii constante de idei dintre noi si simt ca m-a ajutat, lucrand cu Elena in ultimii ani, foarte, foarte mult sa cresc ca arhitect, sa cresc profesional. Am invatat foarte multe lucruri de la ea si, nu stiu, nu cred ca mi-ar placea sa-mi vad profesia altfel.
Si a doua bucurie e dupa ce am facut proiectul: vedem cum vin oamenii, ating chestii si se bucura. Momentul in care ne dam seama ca ne-am angajat amandoua intr-un dialog, intr-un zumzet innebunitor si agitat, in care n-am avut timp sa ne gandim la o potentiala reactie a utilizatorului, e fascinant cand vedem o reactie atat de pozitiva.
- Elena: Cam in niciun proiect nu am reusit sa ma bucur de parcursul lui, pentru ca e destul de greu sa-ti formezi o echipa, sa implementezi visele tale ca arhitect, cu ce e pe piata acum. Si din acest motiv, procesul e atat de anevoios incat, la final, daca a iesit asa cum am vrut sa iasa, mi se pare ca nu ma mai bucur atat de mult, pentru ca stiu ce-am vazut in spate.&
Tot ce facem noi mi se pare ca e un stres continuu si e o chestie care te sufoca, pentru ca stii ca vrei sa iasa bine, pentru ca stii ca nu ai oamenii necesari, pentru ca stii ca bugetele sunt reduse, pentru ca stii ca beneficiarul are tot felul de intentii si nu stii sa le gestionezi intr-o maniera perfecta tot timpul. Si mi-ar placea mult sa stiu sa ma invat altfel.
Comments