Noaptea Invierii

Joi dupa-amiaza, infigeam nuielele de salcie verde langa crucile bunicilor si strabunicilor. Unul dintre morminte nu mai avea niciun semn. Doar un prun salbatic langa care puneam o nuia cu cateva flori galbene legate pe la mijlocul ei. Mama spunea ca acolo ar fi trebuit sa fie mormantul strabunicii, pe care n-o cunoscuse nici ea, desi, la fel de bine, s-ar fi putut sa se odihneasca putin mai incolo. Seara tarziu, turnam putina apa la flori si la nuiele, inclusiv la strabunica, devenita, dupa trecerea anilor, doar un nume si o nuia de Pasti. In Vinerea Mare, ai casei nu beau nici apa. Abia dupa asfintitul soarelui se asezau la masa si, printre imbucaturi, mai scapau cate o vorba despre slujba preotului sau despre cel venit la biserica fara haine de sarbatoare.

Simbata, ne trezeam cu noaptea in cap. Trebuia mers la turma pentru adus mielul, aprins cuptorul, maturat curtea, tinut de vasul cu aluatul de cozonaci pentru a framanta mai usor, vopsitul oalor in fiertura de coji de ceapa, oua cu frunza de patrunjel invelite in ciorapi vechi si puse la fiert, pregatit buchetul de flori salbatice pentru mama, pe care trebuia sa-l aiba la indemana la inconjurul bisericii, ascutit lumanarile, curatatul pantofilor si lustruirea lor, spalatul pe cap in ordinea stiuta, adica, cel mic primul si fuga la culcare, si mama ultima, dupa ce termina cu toate de randuit.

Nu era ceas in casa. Ne trezeam dupa cantatul cocosilor. In cateva minute se auzea si vocea unui vecin care avea un orologiu vechi, de la cefereu. Mama punea mancarurile la fiert, intetea focul, ne controla hainele si ne verifica la batista, maruntis de pus in tava, luminare, flori, lista mortilor si oul rosu de ciocnit pe pajistea cimitirului. De obicei, eram primul. Ieseam in curte sa leg cainele si sa-i astept! Noptile de Inviere au o inaltime coplesitoare. Se vede pana dincolo de lume, cu stele tremurand, de parca s-ar fi ridicat din mugurii de salcie si n-ar fi apucat sa se coaca. Galgaitul apei in iarba si cantecul brotaceilor erau singurele note pe care natura canta discret propria-i desteptare. Pe drum se miscau umbrele celorlalti tarani ardeleni porniti spre biserica, un amestec de soapte si pietris scrasnit sub talpi ca la osia universului.

Ma tineam de mana mamei, la un pas in urma mersului tantos al tatalui, mandri ca ajungem la Inviere inaintea celorlalti. Pe langa zidurile bisericii asteptau si altii, a venit parintele, a venit, i-am vazut trasura, mai asteapta putin sa scoata prapurii si incepe. Si de la o lumanare se aprindeau celelalte si inconjurul bisericii era ca o pregatire a umbrelor pentru batutul in porti si deschiderea usilor, cand redeveneam oameni luminati de credinta. Barbatii se asezau in fata, langa altar, iar femeile la locul lor, ca intr-o galerie de fiinte muncite si stinse de povara. Copiii respectau aceeasi asezare in spatiu. Baietii langa barbati, fetele langa femei. Era pacat si sa intorci capul. Si, in biserica rece, cu dusumelele curate, inca umede, in fata icoanelor reci, continua cea mai inalta noapte a anului care se incheia dimineata, pe rasaritul soarelui, cu pasca impartita dintr-un vas ce parea de argint. Niciodata in dimineata de Paste nu a plouat. Intotdeauna, cerul arata ca pregatit de Inviere, iar natura gata sa participe si ea la sarbatoare. O auzeai cum se urneste din toate incheieturile pentru a se trezi in aceeasi noapte cu Hristos. O singura data a nins. Numai tata isi aducea aminte. Nu l-am crezut pana cand am citit pe coperta interioara a unui Tetraevangheliar. ,,Sa se stie ca in dimineata asta de Pasti au cazut potop de ninsoare cum nu s-a mai vazut si asta e semn rau ca va fi razboi sau alta nenorocire".

Primul lucru pe care-l faceam dupa slujba era sa ciocnim ouale pe furis. Apoi, sa alergam la nuielele mortilor pentru a vedea ale cui flori s-au ofilit. Se spunea ca acela va pleca primul. Nuiaua pe are o puneam la prunul bunicii era intotdeauna verde. Poate pentru ca nu era acolo sau poate pentru ca-i placuse prea mult viata si peste ea crestea o iarba deasa si carnoasa la fir. Niciodata nu am fost si nu suntem atat de curati ca in noaptea Invierii. Pentru fiecare dintre noi, ea ramane cea mai luminata dintre toate. O purtam in noi si in fiecare vine din alta parte.