OM SI LEGE (68 ultima)
&
In acest spatiu, puteti citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz ,,Om si lege" aparuta la Editura Eminescu in 1987.
&
&
Zarurile puteau fi facute si astfel incat sa cada dezavantajos la dorinta jucatorului. Intr-o zi Benjamin fusese obligat sub amenintarea armei sa joace el insusi cu un senior intr-o, carciuma. Cu multa dibacie reusi sa piarda in cinci minute zece taleri, Seniorul rase, isi batu joc de el, il facu nepriceput si-l lasa sa plece. Alti doi negustori, care au nimerit mai tarziu in carciuma aceea, de fapt un han, se incapatanara sa castige. Seniorul pierdu mult si la unul si la celalalt. Pierdu chiar mult mai mult decat castigase la Benjamin. A doua zi dimineata, ambii negustori fusesera gasiti morti, dupa ce au fost jefuiti nu departe de hanul in care au jucat zaruri. Nu s-a putut dovedi niciodata daca ar fi fost intemeiate zvonurile dupa care cei doi negustorilor si-ar fi gasit sfarsitul din pricina servitorilor seniorului.
Dar cea mai ciudata intamplare cu zarurile se petrecuse cateva luni dupa ce Benjamin scapase datorita vechilor sale hartoage. Se ajunse tocmai in situatia ca nimeni sa nu mai vorbeasca despre zarurile lui Benjamin si, printr-un consens, toata lumea evita sa mai foloseasca obiectele acestea care acum, insa, nu mai erau hulite. Daca mai era cineva de alta parere, acesta cu greu isi gasea interlocutori. Asa ca, prin tacere, zarurile devenisera din nou un subiect de taina cunoscut de foarte putini. Totusi cu ajutorul lor un cavaler reusi sa castige un cal cu harnasament cu tot si o armura, un altul o sabie si un scut de argint cu blazonul batut in pietre, un fierar un atelier, un taran o bucata de pamant, un actor doi cai si o caruta cu coviltir cu care sa poata sa calatoreasca din localitate in localitate pentru a-si da reprezentatiile. Fiecare spunea ca zarurile i-au oferit exact atat de cat a avut nevoie. Unul n-a castigat decat o bucata de paine, dar de ce mai are nevoie omul sa traiasca? Altul a pierdut tot, dar i-a ramas viata si libertatea. Un al treilea si-a pierdut vitele, dar acestea si asa au pierit cateva zile mai tarziu de-o boala care bagase moartea in animalele din tinut. Chiar si cei care ramasesera saraci lipiti dupa jocul cu zarurile nu se plangeau pentru ca intotdeauna mai era ceva ce n-au pierdut si ar fi putut sa piarda.
Benjamin ii daduse niste zaruri unui oarecare Set si acesta isi pierduse averea si sclavii si mai tarziu ajunse el insusi sclav la un armator. Dar tot cu zarurile primite, Set reusi sa-si redobandeasca averea si mai castiga pe deasupra si vapoarele armatorului si-l castiga pana la urma si pe acesta, impreuna cu femeile si copiii sai. Un fiu de-al armatorului reusi sa se rascumpere si ajunse si el printr-o intamplare in posesia unor zaruri provenind de la Benjamin. El recastiga averea tatalui sa isi si elibera familia. Un stranepot al lui Set aduse cu ajutorul acelorasi zaruri averea din nou de partea alor sai. Apoi stirpea armurierului reusi si ea in decursul timpului sa-si atraga de cateva ori potul. In secolul al noualea al Erei Noastre, la Aachen, un ofiter de-al lui Carol cel Mare reusi sa castige cu zarurile tot ce-au agonisit urmasii lui Set si ai armurierului. Jocul avusese loc exact pe locul in care legiunile romane se distrasera cu niste zaruri asemanatoare si in orice caz din aceeasi provenienta, dar cand norocul fusese de partea lui Claudiu Agrippa, descendent al acelui armurier de la inceput de legenda. Un alt descendent al aceluiasi, ajuns intre timp inchizitor si apoi mare inchizitor, blestemase jocul de zaruri si-l excomunicase, arzand in piata publica mai multe asemenea obiecte afurisite. Atat urmasii lui Set cat si cei ai acelui armurier s-au diversificat intr-atat incat secolele au despartit rudele si neamurile s-au pierdut. Averea nu mai trecea demult de la o familie in cealalta si inapoi, cercurile din jurul mesei devenisera largi, duble, triple. Intr-o zi, pe un drum pustiu, intalnind un Ofiter ce se numea cu convingere turc, nimeni n-ar mai fi putut dovedi ca acesta se trage si el dintr-una dintre familiile care pentru prima oara s-au folosit de zarurile lui Benjamin, cu atat mai putin din care anume.
Turcul ii ceru si lui Benjamin sa joace cu el si acesta, ca intr-un cosmar, nu fu in stare sa-si impuna vointa, zarurile nu-l ascultau mai mult ca pe celalalt si jocul se prelungea, Benjamin dorea sa ajunga acasa, i se facuse frig pe drumul acela, dar Vizirul nu-i slabea, jucau in continuare pe sume fabuloase pe care niciunul nu le-ar fi putut plati vreodata si in timp ce se agitau pentru fiecare punct, isi dadeau seama ca afla mai multe despre cele ce s-au intamplat, despre impartirile care s-au petrecut si incepura sa banuiasca si cele ce se vor intampla, aflau tot mai multe de parca ar fi citit dintr-o carte si povara aceasta devenea tot mai de nesuportat, tot mai grea pe masura ce devenea mai evident mersul acesta fara oprire al lucrurilor.
Zarurile lui Benjamin ajunsesera doar o aparenta, nimic nu se poate maslui, dar cum sa explici succesele de necontestat pe care le-au avut in decursul veacurilor multi beneficiari ai acelor cuburi magice si blestemate si binecuvantate?
"Probabil, isi spuse Pietraru, zarurile acestea nu castiga decat pentru un singur om, pentru un singur timp, pentru un singur secol, dar devin neputincioase pe rastimpul mileniilor, al varstei semintiilor intregi." Tinand copilul adormit in brate, Pietraru putu vedea pe urma curcubeului dublu care disparea cu totul de pe bolta, cum un negustor castiga o avere intr-o ora, cum Benjamin isi continua partida de zaruri, desi ar vrea sa ajunga cat mai repede acasa, desi drumul e plin de primejdii, dar nu se poate opune, continua sa joace pana ce urma aceea dispare cu totul si Pietraru nu mai poate vedea nimic.
Asta nu-l linisteste, gandurile ii raman o vreme in continuare la cel de pe drumul suspendat pe bolta cel care ar fi putut foarte bine sa fie chiar el, se gandeste la familia pe care Benjamin cine stie daca o va mai intalni vreodata, la zvonurile care se vor lansa in legatura cu disparitia aceluia care ar fi putut sa fie chiar el, la dovezile care se vor aduce in sprijinul acelor zvonuri.
Isi muta povara de pe un brat pe celalalt, copilul deschise o clipa ochii, dormi mai departe. Pietraru isi desfacu pumnul, zarurile isi pierdusera de mult punctele de pe fete, devenisera niste cuburi oarbe. Cine stie de cand arunca aceste cuburi pe care insemnele parca nici n-ar fi fost vreodata?
Palma-i mirosea a ceara.
Stinse lumina si se lasa sa adoarma, il mai auzi pe Vancu, il simti lovindu-i din nebagare de seama genunchii, trecand mai departe, disparand. Se stia in cea mai deplina siguranta, la fel ca si copilul acelor muncitori de la fabrica textila, copil ce-i dormea in brate. Ladislau Pietraru respira linistit si gramofonul incepu sa cante. Visul il invaluia si-l ducea intr-un alt Lugoj, aidoma cu Lugojul in care traia un oarecare avocat stramb care putea si el… vazut asa… adica si de Ea… adica odata… un Lugoj vazut de Iubire in Vis. Il mai vazu in noapte pe Vancu zburand prin oras, "Chagall" isi spuse iar, o poveste, isi imagina copilul deschizand o clipa ochii fara a iesi din vis. Un vis in care Ladislau Pietraru ii povesteste un basm pornind de la Vancu care pluteste in noapte, de la curcubeul dublu si de la Pasarea-Rotofei izbindu-se de geamuri.
Fitacek-Bufnita trecu prin fata ferestrei, vorbind cu cineva sau vorbind poate de unul singur.
Ladislau Pietraru privi copilul si o dragoste imensa fata de intreaga lume il coplesi: nu poti iubi numai un singur om, fara a-i iubi pe toti ceilalti.
"Caci fiecare om devine atunci toti oamenii."
The post OM SI LEGE (68 ultima) appeared first on Cotidianul RO.
Comments