Politica, arta imposibilului

În politică funcţionează şi zicala „Cine ridică sabia, de sabie va pieri”, dar şi ” Capul plecat, sabia nu-l taie”. Doar că ele se aplică în etape diferite şi în funcţie de caracterul omului. Dar ce zicală nu este aplicabilă în politică? Nu merge „mielul blând suge de la două oi”? Cum ar veni, de la două partide. Sau de la două grupări din acelaşi partid.

Politica ţine doar o vreme pasul cu proverbele şi zicătorile născocite de popor, apoi se complică, devine tot mai mult o artă a imposibilului. Momentul în care se face trecerea de la arta posibilului la arta imposibilului marchează începutul eşecului. De exemplu preşedintele Iohannis şi-a propus o Românie „a lucrului bine făcut”. Se vede şi din cosmos că nu a reuşit. Liviu Dragnea şi-a propus să devină omul numărul unu din România. De fapt, nici nu ştim ce şi-a propus Liviu Dragnea. Vedem doar că nu-i reuşeşte nimic fără scandal.

Nu doar oamenii sunt piesele slabe în angrenajul acesta social-politic şi economic. Societatea funcţionează după reguli pe care le aplică instituţiile. Parlamentul are datoria să facă legi şi le tot face fără oprire. Ca şi cum cele făcute nu sunt bune, le devalorizează şi trebuie modificate la infinit. Mai mult, populaţia le reproşează că nu fac destule legi. Guvernul le mai sare în ajutor cu ordonanţele de urgenţă.

În acest fel se intră într-o spirală a fabricării de legi fără sfârşit. Iată că în aceste zile partidul de guvernământ îi reproşează ministrului de justiţie că nu a modificat destul şi este pe punctul de a-l demite.

Tudorel Toader întruchipează funcţionarul sau tehnicianul care crede că dacă nu este înscris într-un partid nu face politică. Punând în faţă legea, procedurile, regulile, Tudorel Toader a ajuns indezirabil în PSD. Partidul a avut o agendă, iar ministrul alta. Partidul aştepta să fie rezolvate nişte probleme concrete, din care se detaşează revocarea şefei DNA şi a procurorului general, precum şi modificarea unor legi prin care să se absolve de păcate anumite persoane.

De fapt dacă merge în trecut, alte partide au avut acelaşi gen de aşteptări de la alţi miniştri şi şefi de instituţii care au creat problemele pe care le au acum anumiţi politicieni din PSD.

Să nu ne imaginăm că alţii au fost mai bine intenţionaţi ca ăştia care conduc azi. De pildă de la instituţia numită DNA se aşteaptă ca an de an să tot crească procentul de dosare ca şi când corupţia ar tot creşte în progresie geometrică. Este la fel ca şi cum într-un câmp ţăranul ar tot scoate buruienile, dar acestea ar creşte necontenit pentru că sunt programate să crească la loc.

Astfel s-a ajuns la un număr uriaş de dosare, printre care se află şi cele ale liderului PSD. Ministrului Toader i s-a cerut să rezolve această problemă. Nu a reuşit. Nu are cum reuşi.

Aşa se face că din unul dintre cei mai huliţi miniştri de către opoziţie, Tudorel Toader ajunge să fie apărat de aceeaşi opoziţie care îl critica.

Dacă nu va fi remaniat, va redeveni ţinta opoziţiei, incluzând aici şi protestatarii. Strada nu poate fi ignorată. Rolul ei este să trezească alegătorii, să mobilizeze electoratul de dreapta.

Din orice direcţie ar privi activitatea partidelor, zi de zi se demonstrează că politica este arta imposibilului, mai precis a cererilor imposibile. Iohannis cere PSD-ului să plece de la guvernare. Aşa, pur şi simplu. Iată un exemplu. PSD îi cere preşedintelui să promulge tot ce-i trimite, iată alt lucru imposibil.