,,Din culisele cinematografiei". Sergiu Nicolaescu si-a filmat debutul in cinema pe capete din negat...

Pe 3 ianuarie s-au comemorat şase ani de la dispariţia lui Sergiu Nicolaescu, care ar fi împlinit 89 de ani la 13 aprilie 2019. „Weekend Adevărul“ vă prezintă astăzi câteva amănunte inedite de la începuturile carierei regizorale ale lui Nicolaescu, pe vremea când acesta era doar un anonim inginer.

Absolvent al Facultăţii de Mecanică Fină din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti (promoţia 1952), acesta lucrat în primii doi ani la Întreprinderea Optică Română, după care s-a transferat la Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia“ din Capitală. „Sunt inginer mecanic, cum v-am mai spus. Am absolvit facultatea şi am intrat la uzină, la fel ca toţi colegii mei. Pe vremea aceea nici nu ştiam că există o cinematografie românească! Nu pot spune că nu am văzut filme româneşti sau că eram dezinteresat total de această artă. Îl ştiam pe Ion Popescu-Gopo, văzusem unul sau mai multe filme ale lui Liviu Ciulei. Dar nimic din ceea ce vedeam nu m-ar fi atras şi nu m-ar fi îndemnat să mă apuc şi eu să fac film, pentru că diferenţa mi se părea imensă între filmul românesc şi filmul internaţional la acea vreme. Gândul de a face film nu mă preocupa. După ce am lucrat doi ani la întreprinderea de optică şi mecanică de precizie, a survenit ceva hotărâtor în viaţa mea. În 1954 am făcut schimb cu un coleg de facultate care era repartizat la Studioul «Alexandru Sahia». Schimbul l-am făcut din motive de locuinţă, de distanţă…adică din motive foarte mărunte. Ajungând în cinematografie la început mi s-a încredinţat servicul tehnic. Mă ocupasem de maşini, de organizare, de aparatele de filmat“, povestea Sergiu Nicolaescu într-un inedit interviu publicat de Virgil Sorin în volumul „Secretul făuririi personalităţii“, apărut în anul 1982.

A fost operator subacvatic la filmul lui Dinu Negreanu, „Pasărea furtunii“

„O altă veche pasiune, marea (am fost ofiţer de marină), m-a dus prin 1952 – 1954 către scufundările submarine. Intrând în cinematografie în 1954 am simţit nevoia de a înregistra imagini sub apă şi de a le transmite spectatorilor. Am început să construiesc aparate de filmat sub apă, aparate de respirat sub apă am devenit innovator din acest punct de vedere sau chiar inventator (cred că sunt unul dintre primii care am filmat sub apă şi care m-am scufundat la mari adâncimi cu aparate de aer comprimat de construcţie proprie), la un moment dat am deţinut chiar recordul Mării Negre la scufundări submarine“, mai povestea Nicolaescu. A durat însă multă vreme până când planurile tânărului inginer s-au concretizat. Mai întâi a fost operator subacvatic la filmul lui Dinu Negreanu, „Pasărea furtunii“ (1957), iar ulterior a realizat mai multe eseuri documentare de scurtmetraj. „Am propus să filmăm sub apă unor colegi de la studioul «Sahia» dar m-au refuzat. Doar Virgil Calotescu a acceptat să facă un film cu mine, la Constanţa. În zilele când am plecat la mare de unul singur mi-aduc aminte că studioul mi-a încredinţat un camion marca Csepel, îl conduceam eu, un camion încărcat cu foarte multe materiale (butelii mari cu aer comprimat, aparate de scufundat, un aparat de filmat şi altele). Cum Virgil Calotescu a trebuit să plece din ţară mi-a dat un scenariu scris şi m-a lăsat singur spunându-mi: «Am încredere în tine că vei şti să filmezi». Din încăpăţânare, nu mi-am pierdut curajul. Am filmat sub apă, am filmat şi la suprafaţă. M-am întors în toamnă cu materialul. Era primul film realizat la noi în ţară sub apă, despre viaţa scafandrilor, efectuat la adâncimi destul de mari, în împrejurări destul de dificile“, mărturisea Sergiu Nicolaescu. Aşa s-a născut, în anul 1961, filmul documentar experimental „Scoicile n-au vorbit niciodată“.

A urmat, în acelaşi an, „Legume în seră“, distins cu premiul pentru cel mai bun film agricol la Vancouver şi cu medalia de argint la Budapesta. Următorul film, „Primăvara obişnuită“, realizat împreună cu Marin Alexandru şi Dumitru Done, i-a adus noi premii, dar i-a cauzat în acelaşi timp şi probleme. „Am ales un drum nou pentru sondarea «adâncurilor»: macrofilmarea şi un pasager nou privirea noastră, dându-i în ajutor tehnica cinematografică. Fotografiind o floare din minut în minut sau o dată le zece minute şi proiectând apoi pelicula, pe ecran prind viaţă şi evoluează în ritmul voit de noi fenomene care se consumă dincolo de aparenţeIe statice. Acest sistem de filmare — numit Zeitraffer şi care realizează comprimarea timpului – a fost într-adevăr folosit de mult, însă în filme cu caracter de studiu, pentru răspândirea cunoştinţelor botanice, de pildă. Privind îndelung florile, mi-am dat seama că mişcările lor ar putea să capete pe ecran o fascinantă forţă expresivă. Când stai, bunăoară, ore întregi în faţa unor flori de măr, poţi ajunge să intuieşti că florile acestea care îşi desfăşoară petalele şi le rotesc imperceptibil seamănă cu nişte balerine“, îi povestea regizorul lui Valerian Sava în numărul din aprilie 1964 al revistei „Cinema“.

„A fost producţia ilegală a tovarăşului Nicolaescu. El va răspunde pentru materialul filmat!“

De fapt, premiul de excelenţă pentru culoare şi filmări speciale, decernat în cadrul Congresului Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor de Tehnică Cinematografică (UNIATEC), la Moscova, în 1962, i-a deschis calea celebrităţii. Criticul de film Tudor Caranfil îşi aminteşte că ştirea despre distincţia obţinută de acest film l-a determinat să încerce să afle cine este cel care l-a realizat. „Organizam, în perioada aceea, o cinematecă în care împleteam trecutul cinematografiei cu prezentul ei. Doream, fireşte, să-mi asigur prioritatea în prezentarea acestui succes într-o cinematografie nu prea răsfăţată, pe atunci, cu premii. Am întrebat, la sediul studioului, unde pot să-l găsesc pe sărbătorit. Interlocutorii mei, însă, rămâneau surzi şi muţi. Mă trimiteau, cu toţii, la directoarea adjunctă. I-am bătut la uşă. Nici pe directoare, o sculptoriţă trimisă «de organe» să politrucizeze cineaştii, n-o ştiam personal. Când am felicitat-o cu căldură pentru succesul studioului, am avut surpriza să constat că medalia o lăsa rece. «Nu noi am produs acest film. A fost producţia ilegală a tovarăşului Nicolaescu. El va răspunde pentru materialul filmat, fără aprobare, în afara planului, după cum vor răspunde şi toţi cei care-i fac publicitate acum»“, m-a avertizat răspicat tovarăşa.Dar când am ieşit din clădire, m-a bătut pe umăr portarul studioului. Conspirativ, mi-a strecurat o hârtiuţă cu numărul de telefon al realizatorului debutant. Când ne-am întîlnit, Sergiu Nicolaescu mi-a explicat, jenat, condiţia sa bizară în organigrama studioului: studiase politehnica, ingineria optică, nu cinematografia, şi era solicitat de ani de zile exclusiv la efecte speciale şi întreţinerea aparaturii. M-a dus în «chilia» sa, arătându-mi mândru câteva ghivece florale, «actorii», cum le spunea duios, cărora le filma, fotogramă cu fotogramă, inflorescenţa. Pentru experienţele sale se folosise de capetele din negativul aruncat de colegi. Şi, încet-încet, i-a ieşit un film despre o primavară «obişnuită», privită la scara unei alte lumi, parcă de un extraterestru. Scurtmetrajul, care se întorcea premiat pentru originalitatea sa tehnică, avea neîndoielnice calităţi poetice, era mai mult decît un experiment şi, neluând în seamă avertismentele doamnei directoare, l-am prezentat în aceeaşi seară publicului meu. E adevărat că, în locul genericului, aveam un «blanc», pentru că cineastul era lipsit de acces la sigla studioului, dar pe sub negreala ecranului incitam spectatorii la un concurs sui-generis: să ni se spună, după aparenţe şi stil, în ce ţară a fost produs filmul. Răspunsurile n-au întârziat. «Polonia», «Franţa», «Japonia» ni se striga din sală de către lumea care se lăsase răpită de frumuseţea baletului floral. «Ei bine, nu, e românesc, iar pe autor îl veţi cunoaşte imediat, e inginerul Nicolaescu» – le-am spus, invitându-l pe scenă pe împricinat, când s-a aprins lumina. Cineastul cu ţinută de general de mai târziu era, în acel moment, doar un tinerel înfiorat de prima sa confruntare cu publicul. A urcat spre scenă două trepte şi la a treia s-a împleticit, penibil. Văzând dezastrul, am avut inspiraţia să comentez: «Incidentul va fi consemnat, probabil, de biografi, ca fiind singura cădere din cariera cineastului». Replica l-a ridicat în picioare pe inginerul artist şi odată cu el întreaga sală. La începutul lunii decembrie 2012, în alocuţiunea sa rostită cu prilejul aniversării Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România, al cărei preşedinte era, Sergiu Nicolaescu a evocat momentul, cu zâmbetul pe buze. La 50 de ani de atunci, incidentul incă îi mai trăia proaspăt în memorie…“, a povestit Tudor Caranfil.

„E o experienţă interesantă să prezinţi un film cu unele simboluri şi să observi că publicul din sală chiar dacă nu înţelege tot ce-ai vrut să spui, îţi intuieşte intenţiile. În acelaşi timp erau şi unii care mi-au pus piedici directe. La un moment dat am fost acuzat că nu vreau să-mi învăţ un coleg de-al meu, un operator, să se scufunde cu aparatele. Şi vârsta lui şi pregătirea nu corespundeau pentru aşa ceva: respectivul operator a făcut un accident şi s-a mers atât de departe încât am fost învinuit eu că aş fi provocat accidentul ca să filmez în locul operatorului. Eram foarte tânăr şi toate lucrurile acestea mă dureau , dar în acelaşi timp m-au îndârjit. E o trăsătură care m-a ajutat mult, pe care o păstrez şi astăzi – aceea de a nu mă lăsa înfrânt niciodată, de a merge până la capăt, de a lupta pentru tot ceea ce obţin sau voi obţine de-acum înainte“, recunoştea şi Sergiu Nicolaescu în interviul acordat lui Virgil Sorin. Ulterior, selectarea următorului său film, „Memoria Trandafirului“, în competiţia de scurtmetraje de la Cannes (1964) a fost stimulentul de care avea nevoie Sergiu Nicolaescu pentru a forţa pătrunderea în primul eşalon al filmului românesc.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Comments