OM SI LEGE (13)

In acest spatiu, puteti citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz ,,Om si lege" aparuta la Editura Eminescu in 1987.

Batalia de la Podu s-a desfasurat intr-un loc in care niciun alt comandant nu ar fi angajat o lupta: vizibilitatea era minima, iar posibilitatile de desfasurare a trupelor ingreunate din cauza zidurilor de stanci ce ingustau in mod neregulat podisul. Era suprafata ideala pentru Petrut, ecourile azvarlite de catre roci dandu-i lui si numai lui indicii sigure despre ce se intampla acolo unde cei din jurul lui nu vedeau nimica. De aceea, modul in care si-a folosit oamenii, creandu-si mereu superioritate in locurile in care dusmanul nu putea controla campul din lipsa de informatii directe, felul in care-si retragea ostenii atunci cand auzea inaintea celor aflati in primejdie ca tatarii isi trimit intr-un anume punct palcurile de calareti si mai ales dibacia cu care dadea ordinele cele mai potrivite exact in clipa in care avantajele erau maxime, au decis ca navalitorii sa fie infranti intr-o batalie si nu intr-un razboi de hartuiala de catre un inamic mult mai putin numeros si mai nepregatit pentru meseria de soldat. Si nu in ultimul rand trebuie laudata promptitudinea cu care ordinele sale erau transmise. daca ar fi sa-i dam crezare legendei, aceasta transmitere facandu-se de cele mai multe ori cu ajutorul lupilor, dar si printr-un anume tip de bucium scurt.

Alaturi de acest text erau indicate prin sageti continue si intrerupte, prin linii mai groase si mai subtiri si prin marcarea cu rosu si albastru diferitele directii de atac, contraatac si punctele in care au avut loc ciocnirile.

Nevasta lui Alexandrescu isi baga capul pe usa:

-- Ei? Te interneaza?

-- Du-te afara sa nu te vada! Asta-i mai nebun ca nebunii lui!

-- Taci din gura!

-- De cine depind eu?

Alexandrescu citi mai departe:

"in urma bataliei de la 6 septembrie, Petrut trebui sa se retraga. Tatarii au fost nimiciti pentru un, doi, trei ani, dar stia ca ei se vor intoarce. Pericolul venea acum de la ceilalti vecini, care asistau fara mare placere la cresterea puterii acestui principe orb. Cateva casatorii incercara sa stabileasca anumite aliante, dar mai inainte muri o fiica a lui Petrut, apoi unul dintre ginerii sai. El insusi era vaduv, dar incercarile de a se recasatori n-au dat rezultate din motive pe care astazi nu le mai cunoastem. La mai putin de un an de la stralucita victorie de la Podu, Petrut se retrage intr-un teritoriu care in zilele noastre n-ar reprezenta niciun raion. Pentru el pamantul care i-a ramas era in stare sa mentina in continuare vazduhul si animalele sale…"

Alexandrescu mai frunzari cateva pagini dadu de alte (schite ale unor batalii uitate (sau inventate?), de alte capitole si de alte nume.

Spitalul era foarte departe de centru, in acceptiunea mentalitatii locale. Acesta era singurul motiv pentru care nu veneau prietenii medicului in cabinetul acestuia ca intr-una dintre cafenelele care nu mai existau. Asa ca erau obligati sa se aciuiasca sub stresinile caselor din centru si sa sporovaiasca acolo. Totusi, unii isi luau inimile in dinti si o porneau incet pe langa cimitir, trecand de Parcul Mare. In urma unei excursii de acest soi, ajungeau istoviti dupa vreo douazeci de minute de mers in cabinetul doctorului P. Penescu facea parte dintre cei care veneau mai des pe vremuri zicea de zece ori pe zi "Mens sana in corpore sano" si se straduia sa traiasca in spiritul acestui dicton.

-- Dumneata pui pe toata lumea la proba asta?

-- Nu-i chiar o proba.

-- Manuscrisul asta n-o fi o proba, dar e oricum o incercare. "Incercarea moarte n-are", nu? De fapt, ce poti afla dintr-o astfel de incercare?

-- Adevarul e ca in afara de Pietraru nu m-a intrebat nimeni despre acest lucru. Caietul acesta l-am primit de la doctorul Jager. Batranul are o multime de lucruri pe care stie sa le pretuiasca. Sunt convins ca n-o sa treaca nici douazeci de ani si obiectele astea o sa devina nu numai raritati, dar si foarte cautate din nou. In ceea ce priveste caietul asta…

-- Revolutia nu cerne pe loc: ea deschide supapele lasa sa curga totul. Abia pe urma…

-- Pe urma.. Pana una-alta, Jager are in afara de mobila si carti, tot felul de obiecte ciudate. Acest manuscris face parte dintre ele. In viata mea n-am auzit decat despre inca un singur manuscris de acest soi dar acela era tiparit. Cartea se numea Curriculum vitae, a fost tiparita in veacul al saptesprezecelea, dar nu se stie cine a scris-o. Nici pe coperta si nici altundeva n-am gasit vreo referire la numele autorului. Spre deosebire de acea carte, despre care se spune ca ar fi fost condamnata la ardere pe rug pentru erezie, dar care se, vede ca totusi a scapat cumva. Manuscrisul meu nu plaseaza cititorul in mod deplin in epica paginilor pe care le rasfoieste, implicandu-l ca si celalalt atat de mult incat sa fie nevoie de un factor din afara care sa-l readuca in lumea din care a plecat atunci cand a inceput sa citeasca din volumul pagan. Ciudatenia manuscrisului rezida din faptul ca este imposibil de citit pana la capat, parand, de altfel, ca nici nu are sfarsit. Vedeti ca nu mai contine nici foaia de titlu si nici paginile nu sunt numerotate, el n-are notata nici macar data asemenea acelui ciudat Curriculum vitae si eu am credinta ca toate astea nici n-au existat vreodata daca ma gandesc la manuscrisul meu.

-- De ce ti l-a dat doctorul Jager?

-- Batranul este un intelept. Niciun cuvant nu e adevarat. Cum ca s-ar fi scrantit. E mai lucid ca noi toti. Dar e batran si stie asta si de aceea face cateodata cadouri celor care i-ar putea pastra comorile. Celelalte lucruri le risipeste in cele patru vanturi. "Macar s-o faca el," spune. I-e frica de moarte. Iar eu cred ca se va prapadi in curand.

-- "Copacul care trebuie sa moara isi duce deja moartea in frunze."

-- Aiurea! De cate ori nu sunt taiati arbori verzi. Oricum, manuscrisul acesta reprezinta intr-adevar o proba. Aici, dom' profesor, aveti dreptate. Se intampla ca indiferent cand il deschide cineva, foile sa arate exact capitolul care i se potriveste respectivului.

-- Dumneata crezi in treburi din astea mistice?

-- Nu-i o treaba deloc mistica. Doar ca ori de cate ori vreau sa fiu sigur de reactiile unui om, in masura in care poti sa fii sigur de asa ceva, folosesc drept pretext acest manuscris. Si imposibilitatea de reactie, ca la acest individ pe care l-am internat astazi, este tot o proba elocventa.

-- De ce?

-- Lumea are nevoie de stimulente de un anumit soi. Stimulente care pot fi administrate in fel si chip. Uite acuma daca mi s-ar cere sa lucrez la o revista, as putea sa ofer o rubrica mult mai plina de savoare decat cele pe care le citim noi. De pilda, niste stiri "Locotenentul John W. Scott din Boston, statul Massachusetts, S.U.A., a fost gasit plimbandu-se frecvent pe acoperisurile caselor din oras sub motiv ca pe strazi i-ar fi frica de automobile". Sau "Domnul Hans Mueller din Hamburg, Germania Occidentala, tata a cinci copii, negustor de nasturi, a fost identificat a fi fost ciudatul spargator din diferitele mercerii din Germania si din tarile vecine."

-- Dumneata dai stirile astea la ziar la Timisoara?

-- Nu, dar as putea sa le dau si stiri mult mai bune. Referitor la manuscrisul asta lucrurile, stau putin altfel. Nu le ofer cititorilor evenimente mura in gura, ii las pe ei sa-si extraga ceea ce cred ei de cuviinta. Am incercat sai codific raspunsurile in functie de memorie, atentie amanunte semnificative, anacronisme remarcate si deci grad de cultura si asa mai departe. Dar cel mai important indiciu ar fi, pe de o parte capacitatea subiectului, de a verbaliza fragmentul respectiv si, pe de alta, de a-i da o semnificatie in functie de personalitatea sa.

-- Eu vin aici la dumneata atat de des cu toate ca locul acesta imi readuce in memorie amintiri nu tocmai placute. Nu vreau sa fiu pus la incercare si de dumneata.

-- De ce? Fiecare om te pune mereu la incercare, te cantareste dupa etaloanele sale, te pretuieste si-ti cauta o intrebuintare posibila si un loc in scara lui de valori. Pentru mine, cand fac aceasta experienta prin care incerc sa te plasez cat mai exact, nu esti decat un cobai. Singura data cand nu merge cineva mai departe cu clasificarea, adica nu se duce pana la consecinte, este atunci cand face clasificarea doar de dragul clasificarii. Doar ca, din pacate, lucrul asta se intampla cam tot timpul.

-- Eu nu pot sa spun decat…

-- Un moment!

Tarai telefonul, dar Penescu avu impresia ca doctorul P. l-ar fi intrerupt inca inainte, de parca ar fi presimtit acest tarait. Si, parca pentru a-l deruta si mai mult, medicul ridica receptorul si nu spuse nimic.

-- Cat il priveste pe Alexandrescu acesta, relua medicul, vazand ca celalalt nu intentioneaza sa mai spuna nimic, stiu ca a fost o mare bestie.

-- Atunci de ce il internezi?

-- De cand e lumea in spitale au fost internati tot felul de oameni care n-au fost vindecati si fata de care nici nu exista speranta sa fie vindecati vreodata.

-- "Fiecare om are moartea pe care o merita". Si-l internezi sa nu faca mai mult rau afara?

-- Da? La asta nici nu m-am gandit, dar cred ca e raspunsul cel mai corect cu putinta. Cel mai corect.

Intra Rotofeiul dupa cesti.

-- Dom' doctor, pot sa plec si eu pentru o ora?

-- Si eu voi pleca. Spune-le ca sunt la tribunal, daca ma cauta cineva.

Iesi impreuna cu Penescu. Un curcubeu, dublu imens impartea cerul in felii.

-- Parca ar fi un pepene, zise medicul prozaic.

In fata spitalului stationau doua birje. Asteptau probabil bolnavi pe care sa-i duca acasa. Sau poate ca erau libere.

Dar cei doi o luara pe jos. Strada, apoi zidurile inalte ale cimitirului catolic pe de o parte si ale celui evreiesc de cealalta, alte rase, "parcul mare", din nou cateva case, biserica catolica, centrul. Excursie lunga. Dar nu: in dreptul parcului cei doi cotira la stanga, trecura "podul de beton", de aici Strada Timisoarei si tribunalul sunt aproape. Din nou isi aminti doctorul P. pentru o fractiune de secunda de Rodica Rosu. Si din nou ea-i disparu din minte si simturi aparent la fel de nemotivat.

-- O sa-l pun pe Alexandrescu sa-mi faca o descriere a celor pe care i le-am dat de citit. O sa iasa ceva absolut original. Intotdeauna se intampla asa.

Nu facura decat cativa pasi din drumul spre oras. Doctorul P. isi ceru scuze, promise ca revine in doua minute. Penescu il va astepta la carciuma din colt. Nu-i nicio rusine sa bei in mijlocul oamenilor. Sa bei de exemplu cincizeci de grame de slibovita.

Doctorul P. reveni la spital. Dar in cabina portarului il intalni pe Murariu.

-- Te duci la ala nou internat, ii dai o hartie si un creion si-i zici ca am spus eu sa scrie pe o foaie tot ce i-am dat sa citeasca si tot ce crede el despre ce a citit. Murariu vru sa plece. A! Dar nevasta-sa unde-i?

-- C-c-c-care?

-- Ce "care"?! Nevasta aluia pe care te-am pus sa-l internezi!

-- Nu stiu. N-n-n-n-am va-vazut nicio ne-ne-nevasta.

Omul pleca si medicul ceru de la telefonul din cabine portarului legatura cu locuinta sa. Auzi aparatul sunand, apoi depuse receptorul.

Intre timp una dintre birje plecase. Era o dimineata rece, rece, rece. Frigul musca. Curcubeul acela dublu parca devenise o gura deschisa peste oras. Abia astepta sa ajunga la carciuma in care il astepta Penescu. Va bea un rom Jamaica. Oare unde fabrica astia "romul de Jamaica?" "Pablo Jose Frederico Molesta, fiul unui milionar din Jamaica, a fost muscat de un sarpe veninos. Un copil de culoare i-a supt rana si l-a salvat intr-un mod cu totul miraculos. Acelasi copil a mai muscat si capul altor trei serpi deosebit de veninosi care se gaseau prin preajma. Milionarul l-a recompensat cu unul dintre costumele uzate ale fiului sau." Doctorul P. intentiona sa afiseze o gazeta de perete in camera sa. Acolo ar fi putut sa publice o serie de stiri de acest soi. Doar ca uita mereu si de intentia asta.

"Romul de Jamaica" ii facu intr-adevar bine. Sprijiniti de cele trei mese inalte si inghesuite, vreo cincisprezece oameni vorbeau in acelasi timp.

-- "Cat e soarele si luna pe cer, lucrurile pe lume nu pier." Apoi isi batu capul sa ticluiasca un proverb si cu un curcubeu.

Un individ cu sapca si cu palton femeiesc se uita lung la profesor, vru sa spuna ceva, dar ramase cu gura deschisa.

-- Pe nevasta-mea o opereaza astazi de piatra la ficat, zise altul. Doctorul a spus ca poate dura si doua ore operatia, Asa ca eu timp am.

-- Si pe urma mai dureaza si pana ce se trezeste…

-- Tovarasu' doctor, il auzi doctorul P. pe ultimul client al lui Pietraru langa el.

-- Ce mai faceti, domnule? Nici n-am stiut ca frecventati si dumneavoastra bufetul asta.

-- Pai, da, eu, de fapt… Stiti, as vrea sa va vorbesc.

-- Va rog!

-- Dar nu aici, daca se poate, nu aici.

-- De ce nu ma cautati intr-o zi la spital sau acasa…

-- Nu vreau sa va deranjez! Dar stiu ca sunteti prieten cu avocatul Pietraru. Stiti, eu as avea nevoie de un sfat autorizat de la o persoana competenta. A! Nimic grav… Este vorba numai despre o mostenire. Mostenirea unui prieten, bineinteles…

-- Parca i-a spus ceva asemanator si Rusan lui Pietraru in dimineata asta.

-- Tovarasul Rusan? Se poate. Dar nu cred sa fie vorba despre aceeasi afacere.

-- Se poate. Daca-l intalnesc pe Pietraru… De altfel, eu trebuie sa plec. Sunt asteptat la tribunal.

-- Atunci as veni cativa pasi cu dumneavoastra. Daca se poate…

-- De ce sa nu se poata? Numai ca eu sunt cu domnul profesor Penescu.

-- Eu mai raman, ii auzi acesta in mod cu totul surprinzator. Eu mai raman aici, in mijlocul oamenilor, in mijlocul celor multi.

Individul rasufla usurat. Doctorul P. plati si iesira.

The post OM SI LEGE (13) appeared first on Cotidianul RO.