OM SI LEGE (58)

In acest spatiu, puteti citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz ,,Om si lege" aparuta la Editura Eminescu in 1987.

Dar Benjamin refuza oferta jupanului. Bau si el apa, sorbind-o cu inghitituri mici, simtind cum i se urca la cap, cum ii ingreuneaza picioarele.

Era o betie ciudata aceasta, creierul i se incetosa asemenea betiei cu vin, dar in loc ca gandurile s-o ia razna, ele deveneau incongruente doar din cauza nesfarsitului sir de amintiri de tot soiul care se imbulzeau sa iasa toate la suprafata in acelasi timp, astfel incat nu mai puteai, era imposibil sa le ordonezi iar ele erau atat de puternice, amintirile, incat parca nici nu mai erau amintiri, parca se intamplau toate acele fapte chiar in clipele respective. Si cum sa nu fii beat atunci cand ai impresia ca te afli in acelasi timp in sute de locuri deodata, cand esti in acelasi timp fericit, trist, furios, indiferent, indragostit si disperat? Si printre toate astea, in prezenta a noiane de personaje, ca un fulger intermitent peste tot si printre toate chipul Ei, adica nu chipul Ei, ci starea speciala pe care o creeaza Ea ori de cate ori se afla in preajma cand apare, cand domina totul. Pentru ca acesta era adevarul: clipele in care aparea Ea faceau ca toate amintirile de nestapanit care se luptau cu atata infrigurare sa iasa la suprafata, sa dispara asemenea unei multimi dezlantuite, atunci doar fulgerul singur mai putea sa fie vazut.

Atunci, in carciuma in care se imbatase cu apa, a realizat Benjamin-Pietraru ca Ea se compune din aceeasi substanta ca fulgerul, ca Ea era fulgerul insusi.

Dar si posibilitatile amintirilor sunt infinite si uneori contradictorii. Unele amintiri se ascund atat de puternic sub faldurile memoriei, incat devin de nerecunoscut. Dar ele sunt acolo si se fac simtite ori de cate ori ai impresia ca ai scapat de ele.

Pe de alta parte, amintirile pot sa se amestece atat de tare intre ele incat una si aceeasi scena sa apara in doua variante cu totul si cu totul diferite. Cateodata, desi plauzibila fiecare in felul ei, cele doua variante se exclud reciproc. De multe ori nici cea mai deplina sinceritate nu poate sa determine care a fost realitatea si care este proiectia falsa. Poate, gandi Ladislau Pietraru, poate ca atunci cand Harap Alb trebuia sa recunoasca intre doua domnite pe cea adevarata si-l ajuta tocmai un porumbel, poate ca pasarea era insusi simbolul dragostei, care doar dragostea poate deosebi in amintire ce e adevarat si ce e fals, "Poate ca dragostea, care e oarba, dupa cum se spune mereu, are un ochi in compensatie pentru lucruri pe care ratiunea nu le poate deosebi." Desi nu credea in teoria compensatiilor, Pietraru continua sa spere intr-un instinct special al Ei, un instinct care-i permite sa-i descifreze si lui anumite lucruri…

Dar povestea carciumii in care un an intreg nu s-a baut decat apa s-a derulat in doua ipostaze diametral opuse in amintirea lui Ladislau Pietraru:

Prima ipostaza: o lumina alba, extrem de curata, venita din departarile unui cer albastru si inghetat, cadea prin geam exact pe tablia mesei din fata sa. De obicei, razele se murdaresc de la te miri ce si ajung pana la tine intinate. In ziua aceea, isi amintea Pietraru, Benjamin vazuse cea mai curata pata de lumina din toata memoria sa batrana. Trebuia sa fi fost ora la care in alti ani se lua pranzul, soarele fara contur, dizolvat in tot cerul, era mare, dar cadea compact pana la pamant impregnandu-se in el si in tot ce intalnea in cale, iar raza era alba. (Asta n-avea de unde s-o mai fi citit sau s-o mai fi vazut in vreo reproducere, celebrele spoturi de lumina in umbra si aurul vechilor maestri erau colorate copios. Sau, poate, acei vechi maestri nu se nascusera inca pe vremea acelei raze… Rembrandt alungat in acelasi timp cu Spinoza din gheto… Dar oare cine vorbea de Amsterdam in timpul acestei amintiri?) in aerul pur si zgomotele se difuzau altfel. Vocile strabateau incaperea larga fara a fi ingreunate de niciun balast si efectul era o transmisie de sunete pure, de o rezonanta cu totul stranie pentru urechile neobisnuite cu ele. Astfel incat pentru Benjamin ceilalti nici nu vorbeau in ziua si in ora aceea, ceilalti existau si ei intr-o atmosfera saturata de sunete.

Toate simturile i se aflau in alerta in lumina curata, printre sunetele pure, in mirosul betiei de apa feroasa. Poate de aceea i-a "aparut" Ea mai clar ca oricand si poate ele” acreli la putut, singura bara, s-o faca sa ramana cateva clipe, minute, ani. Fusese intr-adins beat? Si sa aiba betia cu apa efecte afrodiziace? Bause mai tarziu cani mari de apa, dar o facuse silindu-se si niciodata nu reusise sa mai simta si altceva decat o stare de rau, dupa ce depasise cu putin momentul neputintei de a mai bea. Nici vorba de betie. De Ea nici atat…

Desi stia ca Ea fusese atunci vreme indelungata alaturi de el, anii, orele, minutele se restransera in amintirea lui intr-o singura clipa grea, asemenea unui meteorit ajuns de marimea unui bob, dar concentrand in el milioane de tone de masa.

A doua ipostaza: a doua ipostaza era legata de zaruri. Decorul era acelasi, si musterii erau aceiasi, si betia cu apa era identica. Sedea la aceeasi masa, dar lumina era alta. Varul de pe pereti se murdarise in anumite locuri si aerul preluase si aceasta murdarie, mai ales ca varul acesta nu se deosebea intru nimic de zapada si norii josi de afara: un alb care de mult nu mai era alb, un cenusiu contagiind aerul si asa inecacios de fumul tutunului. Si undeva, foarte aproape, o harmalaie in-jurul unei mese unde se jucau zaruri. (Sigur ca si asta era o amintire: Adriaen Brouwer sau Tanarul David Teniers pictasera, da, scene asemanatoare ca tematica, dar secventa pe Care o vedea Pietraru-Benjamin era ca dintr-un film alb-negru, cenusiul aerului si cenusiul receptiei fiind intrerupte uneori in mod miraculos de pete stridente de culoare. Zarurile, de pilda, erau mereu de un alb stralucitor.

Se jucau zaruri la masa cealalta, Benjamin nu putea urmari din locul in care se afla, caderea cuburilor de os pe scandura mesei, doar expresivitatea multimii de trupuri ingramadite in jurul jucatorilor, exclamatiile, injuraturile si bancurile ii dadeau vagi informatii despre decurgerea evenimentelor si norocul protagonistilor. De altfel, era si el insusi prins de betia aceea ciudata, desi el nu ingurgitase atata apa pe stomacul gol. Se jucau zaruri la masa pe care el nu prea putea s-o vada din cauza multimii privitorilor si el stia ca printre cei ce-si incercau acolo norocul era si cineva caruia ii vanduse zaruri preparate! Dar, din cate-si putea da seama Benjamin, dupa galagia atat de familiara in asemenea ocazii, acel cineva nu castiga tot timpul si jocul ramanea deschis. Fie ca era un jucator de treaba care voia doar sa fie sigur ca nu pierde, fie ca nu folosea zarurile cumparate, fie ca era atat de viclean incat prefera sa castige doar la sfarsit, dar atunci tot potul. Dar pe ce jucau acesti oameni care nu mai aveau de mult bani?

O toropeala blanda il cuprinse si ii venea greu sa se scoale, sa se inghesuie printre ceilalti privitori si sa se dumireasca. Tine totusi minte ca dupa prima faza, cea a toropelii, betia ii aduse si intr-o stare de excitatie greu de motivat. Brusc il cotropi o curiozitate careia nu i se putea opune. Si de ce sa i se opuna, ma rog? (Desi Prudenta, care nu-l parasea niciodata, insista: "Nu e intelept sa te duci!," Prudenta nu-l parasea, dar n-avea nici puterea de a-i impune actiunile si atitudinile). Se ridica, asadar, din pata sa de culoare, se amesteca printre privitori, urmari si el cu nerabdare caderea zarurilor. Proveneau de la el sau din alte surse bucatile de os cu care se juca? Erau zaruri obisnuite sau preparate cele care cadeau cu zgomot pe masa, producand un ecou viu in exclamatiile oamenilor din jur? Benjamin nu stia acest lucru. Nu-l stia pentru ca era un profesionist prea bun, dar nu-l stia si pentru ca, in clipele acelea, nu era decat un spectator asemenea celorlalti, un spectator cuprins de betia jocului. Erau trei barbati cei care jucau efectiv: un taran (unul dintre oamenii mai instariti ai locului, asta se vedea dupa fiecare miscare, dupa felul in care-si tinea capul si dupa siguranta cu care vorbea, mai ales ca parea sa fie in mana buna), un mester zidar angajat la constructia bisericii manastirii si un soldat. Toti trei erau cuceriti de joc si intaratati de cercul spectatorilor. Ei erau actorii, dar erau si personajele scenariului; partida aceea de zaruri putea sa le modifice intreaga viata. Si era evident ca ei stiau asta.

Dar pe ce jucau? Bani nu mai erau de mult, cereale nu se gaseau, bautura nu, vitele devenisera mai scumpe ca aurul… Si atunci Benjamin vazu cu surprindere, el care era obisnuit sa nu se mai mire de nimic, atunci vazu ca acei trei jucatori isi puneau la mezat zilele pe care le mai aveau de trait. La inceput Benjamin nu realiza cum vine asta: se vindeau pe o perioada determinata celui care castiga? Revolutionau oranduielile timpului, introducand iobagia vremelnica pe 20 zile, pe 50 zile, pe 200 zile? Iata cum se nasc noi relatii intre oameni!

Cel ce castiga era militarul. Benjamin mai vazuse cum armata isi completase efectivele cu ajutorul bauturii, cu jocuri de noroc nu. Dar, in fond, deosebirea nu era prea mare. Si taranul castiga: nu ca soldatul, dar, oricum, nu era in pierdere. Zidarul era cel ce tragea ponoasele. Hangiul sedea si el la masa si nota sarguincios rezultatul fiecarui joc. Mesterul are o droaie de ucenici, ii soptira oamenii lui Benjamin, pe unul o sa-l trimita pentru atatea si atatea zile argat la stapan, pe altul la armata. Mesterul o sa-si gaseasca alti ucenici…

Si atunci cineva il recunoscu pe Benjamin. Nu facu nicio aluzie directa, dar avertismentul era implicit in cuvintele sale:

"Pai, da, zise acela, exista oameni care profita de pe urma a tot felul de jocuri, fara insa a se implica fatis", spuse si nu se uita nicio clipa la Benjamin, iar vorbele-i nici n-avura cine stie ce ecou, mai ales ca toti priveau, toti vorbeau, fiecare isi vedea de ale lui. "Dar, pareau sa spuna cuvintele aceluia, daca acum aluzia a trecut neobservata, a doua oara vor putea fi atentionati si altii. Scandalul pluteste in aer! Ce-o sa spuna mesterul zidar cand va afla cine i-a ajutat pe ceilalti sa-l usureze de ucenici…

Aici amintirea se intrerupe, fulgerari ale chipului Ei estompand totul.

The post OM SI LEGE (58) appeared first on Cotidianul RO.