OM SI LEGE (62)

In acest spatiu, puteti citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz ,,Om si lege" aparuta la Editura Eminescu in 1987.

Primul impuls fu acela de a face disparut argintul primit, de a-l vinde cat mai repede si cat mai departe. Sa refuze cadoul nu s-a gandit nicio clipa pentru ca daca tot a fost folosit, atunci cel putin se cuvenea sa fie platit pentru serviciul sau. Nu intreba prea mult despre sursa recompensei, nu intreba despre amanuntele crimei. Stia ca nu va afla nimic in acest fel, la fel cum nici nu dorea sa stie din cale afara de multe dintr-un joc periculos care nu-l privea. Se interesa de aceea discret in legatura cu valoarea tacamurilor, nascocind pentru aceasta o poveste complicata si plina de mister, asa cum facea fiecare lugojean atunci cand voia sa ascunda adevarul, dupa care, cantarind lucrurile pe toate fetele, inveli argintul inapoi in hartia in care-l primise impachetat si i-l duse lui Pietraru. Lazar avea capacitatea de a fi la curent intotdeauna cu numeroase situatii dubioase si se pricepea sa scoata din fiecare dintre ele un profit. El stia ca, pentru a castiga zece lei, trebuie sa nu te zgarcesti sa cheltuiesti cinci. (In alte conditii, Lazar ar fi fost un excelent misit, spuse odata Pietraru despre el, dar gresise pentru ca Lazar prinsese si acele "alte conditii" si niciodata n-a facut decat sa se amestece in problemele fiecaruia, fara a-si face o "profesie oficiala" din asta, tragand insa mereu foloase de pe urma tribulatiilor sale. Pentru, el, vremurile nu se schimbasera in aceasta privinta, desi legile se inasprisera si era mereu pandit de tot felul de primejdii. Dar legile nu se inasprisera numai pentru el, si matrapazlacurile sale, ci pentru toti cei implicati in faradelegi mai mici sau mai mari si cum altii aveau de multe ori efectiv probleme, campul sau de actiune continea resurse nenumarate). In zilele acelea se judeca un proces caruia autoritatile doreau sa-i dea un caracter exemplar. De aceea, in jurul acelui proces se facu publicitate in ziarul regional si in doua emisiuni ale postului central de radio. Era vorba despre niste delapidari si falsuri in acte prin care cativa localnici de la o mica firma locala, in cardasie cu doi functionari de minister mituiti, reusisera sa sustraga fonduri insemnate. Ca un corb de profesie, Lazar plana pe deasupra familiilor unora dintre implicati si pana la urma fu insarcinat de acestea sa trateze cu Pietraru, sa-i faca atentii oricat de mari pentru ca strambul, in calitate de avocat sau in orice alta calitate, sa incerce sa salveze ceea ce se mai putea salva in procesul care ameninta sa se solutioneze cu condamnari pe viata, daca nu chiar cu pedepse capitale. Sigur ca acel serviciu de tacamuri de argint nu era nici pe departe pretul pe care erau dispusi sa-l plateasca familiile implicatilor, chiar daca cele mai multe dintre ele aveau intreaga avere aflata sub sechestru. (Intamplator, prima atentie trimisa lui Pietraru nu era serviciul acela de argint, ci o pereche de cercei cu briliante, dar Lazar inlocuise obiectele in favoarea sa…)

Urma acum ca Pietraru sa poata justifica provenienta tacamurilor. Pentru ca nici Pietraru nu refuzase cadoul primit. El insa chiar ca nu avea habar de faptul ca acele tacamuri fusesera rasplata pe care o primise cineva deoarece inlesnise moartea ucigasului fratelui sau din partea acelorasi oameni care ar fi dorit si moartea sa. Pentru Pietraru, tacamurile reprezentau plata ilegala pe care o primise de la niste clienti, cu toate ca in general era foarte precaut in sinea sa in asemenea cazuri, nerefuzand totusi efectiv niciodata ceea ce i se oferea, de data asta lasa tacamurile la vedere, dupa ce le ascunsese doua zile dupa niste carti. Vizitat fiind dupa putina vreme de catre procurorul Stanciu, jucandu-se cu zarurile moi de ceara in pumnul inchis, Pietraru incepu si el sa tina un lung discurs in legatura cu provenienta tacamurilor, inventand o romantica poveste din tineretea bunicului sau si o si mai romantica recuperare a argintului in niste conditii de roman foileton. Stanciu, care venise pentru cu totul altceva, dar care prin profesie era invatat sa asculte orice cu zambetul pe buze, il lasa pe avocat sa-si depene intreaga halima, privindu-l in fata si dand mereu din cap, dar asteptand momentul de a trece la ale lui.

Teracota, "obeliscul", se racea tot mai mult in incaperea lui Pietraru, era vremea sa se culce, dar era totodata si perioada din zi (sau mai precis din noapte) pe care o iubea cel mai mult, cand sedea trantit in fotoliu, fuma si privea peretele plin de carti din fata sa sau fereastra mata ca un ecran pe care se putea proiecta tot ce-ti trecea prin imaginatie. Uneori, noaptea era luminoasa si atunci fereastra ramanea transparenta si se intampla, daca stingea lumina in camera, sa-l vada pe Fitacek ratacind prin oras; cateodata catarat pe acoperisuri si incalzindu-se la caldura caramizilor unui horn, alteori in intunericul compact parca il simtea pe Vancu trecand prin peretii nu mai putin compacti decat intunericul insusi. (Uneori, Vancu nimerea intr-adevar in incaperea lui Pietraru, dar era prea abulic pentru a realiza acest lucru. Vancu asta se purta aproape ca un somnambul in peregrinarile sale printre intunecimile noptii, constient doar de dorinta de a disparea cat mai repede din locul in care nimerise: in intuneric, obiectele isi pierdeau pentru el consistenta si putea trece prin ele, asa curm trecea prin noapte, dar mereu se putea intampla sa se aprinda undeva o lumina, sa rasara luna sau sa treaca una dintre putinele masini pe strada si atunci intunericul se risipea si Vancu ramanea captiv printre zidurile care mai inainte nu reprezentasera pentru el niciun fel de obstacol. De frica unor asemenea situatii, Vancu statea la el acasa intotdeauna cu lumina aprinsa. Si totusi se ivea de fiecare data cate un moment in care il apuca hoinareala, mai ales in noptile foarte intunecoase. Atunci nu se putea retine si o lua din loc. Cateodata nimerea si la Pietraru.)

Avocatul zacea prabusit in fotoliu si cauta prin geam curcubeul dublu care statuse suspendat toata ziua deasupra orasului si care fusese atat de puternic incat urmele lui ramasesera vizibile. Noaptea pe cer nu mai erau decat niste urme, bineinteles, dar atat de evidente, incat aveai impresia ca de pe bolta fusese decupat cu niste foarfece uriase curcubeul, acum nemaipastrandu-se in locul acela nimic: un semicerc dublu neumplut de noapte dar necolorat nici de ziua: o "fereastra deschisa spre o alta lume", formula pe care o citise Pietraru de atatea ori referitoare la cele mai diverse situatii. Prin "fereastra ivita" il vedea pe Fitacek-Bufnita pasind prin aer asemenea unui personaj de-al lui Chagall. Ajuns la aceasta constatare, Pietraru isi spuse iarasi, precum in atatea randuri ca, desi era beneficiarul unei experiente de viata foarte bogate, mult prea bogate, din pacate, el continua sa vada lumea tot prin cultura livresca pe care si-o insusise. De aceea, poate, nu stia de atatea ori daca un lucru i s-a intamplat cu adevarat sau daca l-a citit undeva si tot de aceea, poate, se petreceau atatea evenimente aievea in jurul sau, evenimente pe care altii nu aveau aerul ca le iau in seama, evenimente venite din alte existente in preajma sa, cel care le-a citit. Sau le-a trait totusi? Si mai stia si faptul ca nu poti fi de acord cu o serie intreaga de lucruri daca nu le cunosti si cei mai multi oameni din jur nu pot sa fie de acord cu existenta respectivelor intamplari, fapt pentru care el nici nu le poate face publice, nu le poate discuta si nu le poate folosi drept argumente intr-o disputa. Cateodata, in momentele de maxima descurajare, credea ca nu diferit era si cazul Femeii din Vis, a Visului in general, dar acesta era un cu totul alt capitol, era o alta realitate pe langa celelalte cateva realitati pe care le traia.

Si, in legatura cu Ea: in noaptea aceea n-o chema, gramofonul statea ascuns in penumbra pe masuta lui, amintirea Ei plutea pe undeva libera, prin incapere, el o stia acolo, nu dorea in clipa aceea mai mult.

Iar Ea il proteja, Iubirea il proteja sau numai iluzia acestei iubiri, iluzia acestei protectii. Si nici nu citea Pietraru, era tarziu de tot in noapte, era obosit si o lene placuta il cuprindea. Oricare dintre cartile atat de dragi din jur l-ar fi plictisit daca le-ar fi deschis atunci, dar nici de culcat nu dorea sa se culce. Statea in fotoliu, stinsese lumina, privea locul de unde disparuse curcubeul, un loc curat ca un perete de pe care cazuse tabloul ce-l acoperise timp de o generatie.

Isi aminti de o alta "fereastra spre alte lumi", de litografia din micutul sau dormitor, de excursia pe care o facuse de dimineata prin catedrala din secolul al XIII-lea (?) si de cei cativa pasi pe care se incumetase sa-i faca pe esplanada ticsita de scamatori, actori, fachiri, trubaduri, formatiuni ale unor teatre de papusi. Isi aminti de faptul ca in intamplarile din dimineata respectiva (de ieri sau de acum sapte sute de ani?, oricum, o dimineata rece de iarna, in fata bisericii lumea era obligata sa topaie pe loc, era frig si mici norisori de aburi le ieseau tuturor din gura. Era un frig atat de concret cum in niciun tablou pictat nu vazuse vreodata sa fie. Isi aminti deci intamplarea care l-a facut sa-l reintalneasca pe Rotofei printre personajele din catedrala, Rotofeiul avand chiar un rol activ in economia scenariului. Nu-i luase el partea salvandu-l astfel dintr-o situatie deosebit de… delicata. Rotofeiul pe care nu l-ar fi putut recunoaste in niciun caz si care ar fi ramas un ins dintre cei multi, daca peste atatea sute de ani nu s-ar fi ciocnit de el in drumul ce-l ducea la brutarie si nu ar fi discutat apoi de cateva ori.

Memoria

poate

sa vina

din

viitor,

constata Pietraru si ameti la gandul speculatiilor nesfarsite ce s-ar putea broda de aici…

Revenind la cele intamplate in dimineata respectiva, s-o numim asa: "dimineata respectiva”, desi lucrurile nu s-au petrecut in niciun caz intr-o anumita dimineata, ele dispersandu-se in zeci de excursii similare pe care Pietraru le-a facut prin intermediul acelui Benjamin, calatorii care s-au terminat mai intotdeauna in multimea adunata pe esplanada. Din spaima acelui Benjamin de a nu mai gasi apoi drumul de intoarcere spre camaruta secreta a unui oarecare avocat tragandu-si coloana stramba prin secolul al XX-lea, intr-un oras romanesc, undeva in rasaritul Europei. Revenind la cele intamplate in dimineata respectiva, Pietraru se intreba mereu daca totul poate fi posibil. Ramanea o enigma faptul ca acel Benjamin din tablou accepta sa se rataceasca in pielea unui solitar dintr-un alt secol si atat de departe de familia lui pentru care era gata sa se sacrifice mereu si pana la capat. Era acel Benjamin constient de ambele sale identitati si, mai mult, intelegea el ca e vorba de si mai multe? Sau poate ca si drumurile la Lugoj nu sunt decat o fateta a unui destin mult mai complex, destin care altadata se petrece cu totul altundeva si in alte vremuri? Poate ca uneori se intampla ca Benjamin sa se incumete sa se indeparteze pe drumul serpuitor de la marginea esplanadei si poate ca uneori intr-adevar nu mai gaseste sau nu mai vrea sa gaseasca drumul inapoi, ramanand cu familia sa numeroasa pentru care risca atat de mult, familie care o ducea atat de bine, din multe puncte de vedere, si atat de ingrozitor de prost din altele, familie care traia asa cum traia datorita lui si datorita hotararii ei de a nu trai niciodata altfel, pizmuita de destepti si dispretuita de ignoranti, adica invidiata de putini si injurata de multi, dar nici macar de acei putini nefiind invidiata pentru ceea ce era cu adevarat de invidiat si nici macar de cei multi prigonita pentru defectele pe care indiscutabil ca le avea. Si n-ar fi imposibil ca pe drumul acela serpuitor sa se mai afle multe halte si fiecare dintre ele sa reprezinte un alt prag de trecere spre alte si alte identitati. Si, mergand mai departe cu ideea, se intreba Pietraru daca nu cumva fiecare om cunoaste aceste treceri spre alte existente ale aceluiasi eu. Dar ca nimeni nu indrazneste sa le comenteze nici in momentele sale de cea mai mare intimitate, sau poate ca incearca s-o faca, dar cei din jur nu-l pot pricepe cand se refera la acest lucru. O situatie asemanatoare cu intimitatea Visului, dar de data asta Pietraru stia sigur ca in cazul Visului nu mai era vorba despre o neputinta de pricepere a celorlalti, ci despre ceva exclusiv al sau, despre ceva ce nici macar, nu se putea spune.

Si poate ca tocmai in nopti asemanatoare cu cea pe care o traia se nastea impulsul catre un Benjamin (care mai era Pietraru) si acesta voia sa treaca mai departe de orizontul care se putea vedea in litografie. Si Pietraru risca. Drumul serpuitor care pleca de la esplanada semana foarte mult cu curcubeul dublu, cu urma lasata de acesta pe bolta si avocatul il vazu intr-adevar pe Benjamin indepartandu-se pe acea urma si colbul pe care-l starnea cu fiecare pas nu era decat praful cosmic vizibil prin fereastra de cer. Cateva clipe, Pietraru mai facu asociatii preluate din cultura sa, imaginea il ducea vrand-nevrand din nou la Chagall, dar acesta era singurul, primul "Chagall" adevarat pe care-l vedea, apoi Benjamin in loc sa devina tot mai mic pe masura ce se departa devenea tot mai clar, la fel cum pe intuneric puzderia de personaje din litografie apareau extraordinar de vii, incat te puteai pierde printre ele. Si, ca si acolo, Pietraru se pierdu din nou in faptura acelui Benjamin.

The post OM SI LEGE (62) appeared first on Cotidianul RO.