Opt zile in lagarul de la Salcia si opt morti

M-am intors din Balta Brailei cu sentimente amestecate. De oboseala si fericire. Obosit, pentru ca nu e usor sa lucrezi cu moartea, in infatisarile ei cele mai crude, cunoscind suferinta detinutilor politici dintr-un lagar si de fericire, pentru ca am gasit primii morti de la Salcia, locul cel mai cunoscut din universul concentrationar al Romaniei comuniste: din cauza numarului imens al detinutilor de aici si al cruzimii gardienilor.

E un inceput - in anii urmatori, vom continua cercetarile pentru a gasi si aseza osemintele tuturor acestor martiri si marturisitori prin osemintele lor ai cruzimilor comunismului intr-un osuar. Amenajarea lui a inceput deja, prin osirdia IPS Casian, Arhiepiscopul Dunarii de Jos, cel care ne-a ajutat si in deschiderea acestui nou santier in cautarea poporului nostru pierdut, victimele comunismului, dupa incheierea sapaturilor arheologice de la Periprava, in care vreme de sapte ani am gasit 77 de detinuti, ale caror oseminte sint zilnic pomenite intr-un osuar de la Minastirea Dervent. Cu siguranta, la Salcia si in imprejurimi sint mult mai multi - de ordinul sutelor.

De la ,,Balta" la ,,Insula Mare", ,,perla agriculturii socialiste din Romania"

Cu mai bine de un secol in urma, Insula Mare a Brailei se numea "Balta": aici erau mici istmuri cu pasuni, deseori, inundabile toamna si primavara, dar cu locuri ferite si multe ierburi uscate, pe care oile aveau stiinta si rabdarea sa le gaseasca sub zapada rispita de vint. Tocmai de aceea, cei care s-au statornicit in aceste locuri marginite de stufarisuri si balti si aparate de apele adinci ale Dunarii au fost oierii veniti cu turme la iernat dinspre Ardeal. Izolarea si salbaticia au facut aici un mic si salbatic rai pentru cei ce, din diferite motive, voiau sa scape de lume si de autoritatile ei.

Era lumea ,,Chirei Chiralina" a lui Panait Istrati. Printr-un paradox, deseori intilnit in istorie, tocmai vechii plauri primitori pentru toti, in lipsa oricarei autoritati, au devenit un simbol al autoritatii. Paminturile sint prin aceste parti atit de manoase, incit indiguiri care sa le fereasca de inundatii au putut aduce si doua recolte pe an, la anumite culturi.

Din acest motiv, incepind cu 1952, in coltul sudic al insulei, intre Frecatei si Marasu, doua vechi foste catune de oieri, a luat nastere un imens GAS - o gospodarile agricola de stat a Ministerului Afacerilor de Interne. In fostele stine ale ciobanilor alungati si in locul turmelor lor risipite, au fost adusi detinuti care lucrau fie la indiguiri, fie la "gradina", adica la cultivarea legumelor destinate tocmai hranei celor ce ii tineau inchisi in cadrul GAS - MAI Salcia si a sefilor de la Bucuresti. Cei mai multi au murit in februarie 1953, cind dupa un ger grozav si apoi un dezghet, sloiurile de pe Dunare au luat-o la vale si digurile neterminate ale insulei nu le puteau tine calea.

Oamenii s-ar fi putut salva, dar au fost pusi sa faca dig din trupurile lor, un dig viu, spre a apara de apa si gheata cimpurile cu rasaduri de legume ale Ministerului Afacerilor Interne. Cei mai in virsta sau deja bolnavi dintre detinuti nu au putut supravietui acestei incercari. Altii au murit mai apoi, dupa alte asemenea nenorociri, ingrosind pamintul insulei cu oasele lor. Mortii sint pe tot locul - dupa cum au inceput, incet, sa povesteasca localnicii - urmasi ai civililor care lucrau la lagar si chiar al gardienilor. Din 1951, practic, toata Insula a devenit un imens lagar, iar oamenii erau doar de doua feluri - detinuti si gardieni sau "personal civil" al lagarului. Nimeni altcineva din afara nu putea calca aici.

Am venit prima oara in Balta Brailei in 1991, la finele iernii. La Fecatei, l-am cunoscut pe primarul Socol, primul care mi-a vorbit despre ororile petrecute in insula. Prin el, am cunoscut mai multi lucratori civili si un fost gardian la "lagar", care de fapt au fost mai multe - Salcia, Gradina, Stoenesti si Bandoiu, plus detinutii tinuti, ca la Periprava, in cala unor slepuri ancorate pe Dunare. Un batrin, la tinerete normator la Gradina, unde lucrau distroficii si cei foarte bolnavi, inapi sa ridice la dig, mi-a povestit plingind adesea, in cursul unei intregi amiezi, cum erau batuti crunt, pina la lesin, nefericitii detinuti. Tot atunci am cunoscut un localnic din Agaua, care m-a dus la cimitirul din sat, aratindu-mi un loc din spate, in care din 1958 pina in 1962, epoca "de glorie" a lagarului, au fost inmormintati, pe patru siruri, "politicii" morti. Tot el e cel care a asezat, dupa Revolutie, o cruce pe locul in care l-a adus in caruta si a fost inmormintat, sub paza gardienilor, de el si de citiva detinuti "de incredere" la lumina felinarelor, preotul Constantin Tomescu din Orastie, pe care-l cunoscuse bine in lagar. Pe un alt preot din Iasi l-a dezgropat pe ascuns in 1973, cind vaduva si fiica sa, pe care nu apucase sa o vada si care ajunsese studenta la medicina, au venit in aceste locuri sa-i caute mormintul. L-au gasit, murise de istovire, lucrind la dig si apo, grav bolnav, in gradina de legume a Ministerului Afacerilor Interne. Om cu frica lui Dumnezeu, carutasul si-a notat fiecare dintre aceste incercari prin care a trecut, ca si locurile si numele unora din cei ingropati.

Alte gropi, cind partea din spate a cimitirului din Agaua s-a umplut se sapau chiar si in diguri, acolo unde detinutii mureau , ori mai departe, in afara lor. Tocmai de aceea, multi dintre cei morti au mai sfirsit odata, inghititi de ape. Oasele preotului au avut insa o alta soarta. Scoase de sotie si de fiica, cu ajutorul carutasului care le aratase locul si tot la lumina unui felinar, dintr-o poiana strajuita de o padurice de plopi, unde se afla mormintul sau si al altora, au fost spalate in apa Dunarii, invelite in ziare si asezate cu grija intr-un rucsac, sub citeva palarii de floarea soarelui. Apoi, sub cerul unei veri tirzii, cele doua au plecat catre casa, pe singurul drum care strabate insula de la un capat la altul, strajuit pe atunci de linii de sirma ghimpata, de blocurile vopsite in alb-galben ale "cadrelor" si de lagarele mai noi ale detinutilor de drept comun, din timpul "fauririi societatii socialiste multilateral dezvoltate".

Locurile din afara digurilor in care au fost inmormintati detinuti sint si ele usor de gasit: cind zona s-a impadurit cu plopi in anii '70, pentru a stabiliza pamintul, seful ocolului silvic, si el originar din Balta, n-a plantat puieti pe locurile unde stia ca se afla morminte ale detinutior. Astfel ca pe malul bratului Macin am gasit doua astfel de poieni circulare, dintre care in una a si fost asezata o troita, stiindu-se ca acolo au fost ingropati de-a valma sute de detinuti, in primii doi ani si cei mai salbatici de istorie a lagarului, dintre 1952 si 1953.

Viata si moartea in lagarul de la Salcia

Cei vii si cei morti erau in coloniile de munca din Balta Brailei in egala masura subiect de batjocura. La colonia penitenciara Salcia, intr-o zi din iarna anului 1952 "au fost mai multi morti. Pentru a-i putea identifica, le-a pus cartoane in gura, pe care le scria numele". Un detinut a fost adus de la lucru mort, "cu un astfel de carton in gura, iar gura inclestata i-a fost deschisa cu un topor. Mortii se inhumau dupa 7-8 zile, din lipsa de scindura". Represiunea a produs uneori scene de dimensiuni mitologice. Dupa ce un brigadier l-a batut pina la moarte pe un detinut, acesta "a fost pus pe o targa in care batuse piroane de fier. Cind l-a adus la infirmerie, mort, corpul lui era in intregime perforat". Am citat dintr-un "Documentar" alcatuit in aprilie 1968 la CC al PCR, cu privire la ororile savirsite aici, parte a "abuzurilor savirsite in vremea lui Dej", a carui amintire Ceausescu dorea sa o inlature, pentru a-si instaura propriul cult. Din aceleasi documente ("strict secrete de importanta deosebita", cum erau atunci si cum sint si azi planurile fostelor lagare si ale cimitirelor lor, documente care ne-ar ajuta foarte mult in cercetari, dar ne sint inaccesibile, ca dealtfel orice ajutor din partea statului in investigatiile noastre) reiese si tratamentul la care, practic, pe toata durata functionarii lagarului de la Salcia, mai bine de un deceniu, au fost supusi detinutii trimisi la munca silnica, la ridicat diguri sau in agricultura in Insula Mare a Brailei.

Documentul secret are concluzii greu de imaginat ca pot fi asezate pe hirtie de un activist de partid: ,,fara nici o justificare, multi detinuti au fost batuti cu ranga de fier, cazmaua, lopata, cravasa, unii dintre ei murind in urma traumatismelor, iar altii raminind schilozi pentru toata viata; asasinarea prin impuscare; interzicerea tratamentului medical detinutilor bolnavi si scoaterea lor la munca, in mod fortat, contrar prescriptiilor medicale, fapt ce a dus la moartea unora; introducerea detinutilor in carcere descoperite iarna, dezbracati, sau chiar in pielea goalil; obligarea detinutilor de a intra iarna in apa pina la briu ca sa taie stuf si papura; alergarea detinutilor calare si calcarea lor in copitele cailor; scoaterea detinutilor la lucru dezbracati, in timp de iarna, pe digul in constructie si pedepsirea unora de a sta pina la prinz in apa inghetata; legarea unor detinuti de miini si tinerea lor dezbracati in pielea goala, vara, ziua si noaptea, pentru a fi muscati de tintari; profanarea cadavrelor detinutilor; ingroparea unor detinuti de vii in pamint".

In mod concret, unul dintre matorii audiati, locotenent Cirliga Ion din colonia Salcia, declara ca „locotenent Manciulea Petre a ales in fata mea circa 30-40 detinuti si a inceput sa-l bata cu pumnii si cu picioarele, aratindu-mi ca asa trebuie sa fac si eu, pentru a face treaba cu ei. A batut asa de rau pe unul, lovindu-I in inima cu pumnul, de a inceput sa se zbata la pamint, facind spume la gura si tremurind”. Iar un detinut, Andrei Radulescu, declara in fata anchetatorului, trimis la lagar sa cerceteze ororile gardienilor ca "prin luna ianuarie 1953, am fost Mut cu parul de dl. locotenent, pentru faptul ca nu puteam munci si nu puteam merge in pas alergator, cu targa. Cumnatul meu, Lunca Dionisie, intr-o seara din luna ianuarie 1953, a fost batut de locotenentul Popa cu parul si apoi a ordonat brigadierului Popovicl (detinut) sa-I bata pina il va omori. Dupa ce l-a batut. I-a bagat in carcera in pielea goala, iar a doua zi dimineata l-a scos mort din carcera”. Un inginer agronom, Gavrilescu Virgil, martor ocular, declara in fata tribunalului, in sedinta din 24 ianuarie 1955, in urma caruia un grup de gardieni dintre cei mai cruzi au fost condamnati la inchisoare: „Prin faptul ca eu eram inginerul coloniei, circulam mai liber si mi-am putut da seama ca satele din jurul coloniei Salcia erau profund indignate de cele ce se petreceau acolo. Faptele savirsite nu puteau fi ascunse si erau vazute de populatia locala. Populatia locala isi manifestau simpatia pentru detinutii maltratati si ura fata de cadrele militare care conduceau colonia. Femeile din sat (Frecatei - n.n.) veneau noaptea in cimitirul unde erau ingropati detinutii omoriti si aprindeau luminari la capatiiul lor. Prin aceasta, manifestau compatimirea pentru la care acestia au fost. Chiar astazi, dupa trecerea a doi ani de la acele s-au mai mentinut inca aceste manifestari ale populatiei locale".

Memoria s-a pastrat pina in zilele noastre, cind pe "cimitirul vechi" de la Frecatei, aflat in afara digului construit de detinuti, a fost asezata o troita in memoria celor morti si ingropati acolo, intre 1952-1953.

La un an dupa moartea lui Stalin, cind a inceput anchetarea atrocitatilor de la Salcia, din care am citat mai sus, ca si in anii ce au urmat dupa 1955, cind "spiritul Genevei" si primirea Romaniei Populare in Organizatia Natiunilor Unite, au inmuiat duritatea represiunilor Securitatii si au oferit detinutilor dreptul la pachete, carti postale si in cazuri exceptionale chiar la vizite. Aceasta ,,fericire" n-a durat decit trei ani. Curind, gardienii condamnati au fost amnistiati din ordinul mininstrului Alexandru Draghici, au fost trimisi in sanatorii de odihna pentru recuperare si apoi reintegrati in sistemul penitenciar. Ceva s-a schimbat totusi, pentru todeauna: modul in care erau tratati cei morti. Acestia au fost inmormintati in spatele cimitirelor satesti, pe siruri, intr-o ordine pe care o pastrasera si in marsurile istovitoare ca oameni vii. Asa cum i-am gasit si pe detinutii morti la Periprava. Decesele lor au fost inregistrate la primariile din Daieni si Ostrov si uneori au fost chiar comunicate familiilor (cum s-a intimplat cu moartea, in mai 1961, a parintelui Tomescu, la numai 52 de ani).

De la mormintul acestuia incepind, am trasat marti, 21 august, o sectiune lata de 4,40 metri si lunga de putin peste 6 metri. Intimplator sau nu, dimensiunile garsonierei din Bucuresti, in care scriu acum aceste rinduri. In aceeasi zi, peste mai putin de o ora, au aparut primele urme ale gropilor, sapate pentru ingroparea detinutilor: lucrurile au mers atit de repede, pentru ca ne-am bucurat de sprijinul, zi de zi, al primarului Ionel Balan din Frecatei, care ne-a pus la dispozitie un buldoescavator, manevrat de Costel Vranceanu. Il pomenesc pe acesta din urma nu numai pentru meticulozitatea cu care a sapat, ci pentru ca de decenii, ca datorie si "canon de familie", ingrijeste mormintul preotului Tomescu. Socrul sau a lucrat la lagar si i-a indicat exact, inainte de a muri, unde se afla ingropat acesta...

La Salcia, am organizat cercetarile arheologice, ca intodeauna din 2020 incoace, de cind "guvernul meu" al lui Iohannis m-a scos de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, cu ajutorul Fundatiei "Doina Cornea", condusa de fiul acesteia si prietenul meu Leontin Iuhas. "Colectivul de cercetare" a fost alcaturit din Ramona Mocanu, manager al Muzeului Judetean Vaslui, Paul Scrobota, arheolog la Muzeul din Aiud si Horatiu Groza, de la Muzeul din Turda. "Pe urmele noastre", ca de ani buni incoace, s-a aflat echipa TVR care realizeaza serialul "Arheologia crimei", urmarind cercetarile noastre in cautarea martirilor comunismului: Cristina Radulescu, Sorin Ionita si nelipsitul Alexandru Munteanu - ultimul, fiu de detinut politic, care a patimit vreme de doi ani chiar la Salcia si nu s-a sfiit sa dea alaturi de noi la lopata, atunci cind munca utilajului a devenit periculoasa pentru osemintele detinutilor, care au iesit la iveala la peste un metru si jumatate adincime: opt la numar. Ingropati in cosciuge firave, din scinduri de plop, unul din ele fara capac si invelit doar cu o rogojina. Doua din acestea au fost pur si simplu aruncate in aceeasi groapa, un detinut fiind asezat cu capul la picioarele celuilalt si avind sub craniu asezata o pereche de galosi, tociti si gauriti de atitea marsuri la munca, pe dig...

Dupa gasirea osemintelor, simbata, 24 august, IPS Arhiepiscop Casian al Dunarii de Jos a venit si a savirsit o slujba impresionanta, la capatiiul mortior, coborind in groapa sapata pentru descoperirea lor. A aratat ca aceste cercetari ale noastre au primit si binecuvinatrea Preafericitului Patriarh Daniel - pe la Salcia trecind, cum spune aceasta, in drumul canonizarii lor, nu mai putin de trei sfinti romani: parintii Sofian Boghiu, Ilie Lacatusu si Constantin Sirbu. Dealtfel, cu IPS Casian am tinut legatura zilnic, pe parcursul cercetarilor si fiecare dintre micile neajunsuri de parcurs au fost imediat rezolvate - din acest punct de vedere, a fost cel mai usor santier al nostru din 2006 incoace, de cind sapam dupa mortii comunismului. Arhiepiscopia Dunarii de Josne-a ajutat, prin protopopul Stefan de la Braila si consilerii Alexandru Bulgaru si Horatiu Moldovan de la Arhiepiscopie atit cu cazarea, asigurata prin bunavointa admininstratiei proprietarilor arabi ai Insulei Mari a Brailei, carora le raminem indatorati, cit si prin asigurarea hranei pentru echipa noastra. Nu pot sa uit pe cei care au donat pentru realizarea acestor investigatii la Fundatia "Doina Cornea", oameni obisnuiti, dar si mai putin obisnuiti, cum e parintele Valerian, staretul Minastirii Sfintul Filimon din judetul Vilcea, fostul actor Dragos Pislaru, sau parintele Arsenie, duhovnicul Minastirii Cornu. Tututor recunostinta - nu atit a mea, cit a celor opt morti, care sunt acum asezati in cele doua altare ale bisericilor din Frecatei si Agaua, cite patru fiecare, pentru inchinarea localnicilor, care le datoreaza de fapt existenta lor - caci detinutii sint cei care au facut insula, prin munca lor la diguri si au murit pentru ea. Acum, au in fine, o cruce la capatii.

Ne asteapta cinci, pina la sapte ani, pentru gasirea celorlalte sute de morti ai insulei. Atita vreme cit statul nu ajuta cu nimic aceste sapaturi, va rugam pe dumneavoastra, cititorii acestor rinduri, donati cit de putin pentru cautarea "poporului pierdut", la Fundatia "Doina Cornea", in contul RO83BTRLRONCRT0582391401, deschis la Banca Transilvania Cluj-Napoca, pentru departamentul ei - Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din Romania.

Nu eu va multumesc, ci fiecare mort caruia i se asaza o luminare la capatii.