Profesor universitar, despre discursul viral al sefei de promotie: Ne lipsesc, ca societate, exact c...
Cu cateva zile in urma, la festivitatea de absolvire a liceului (in orasul Ineu, din judetul Arad), sefa de promotie a Colegiului "Mihai Viteazul", domnisoara Iulia Cociuba, a spus - in cuvantul dansei - cateva lucruri oneste despre ce e scoala romaneasca de azi. Un mecanism al imposturii generalizate, al constrangerii de a invata pe de rost platitudini, al reprimarii oricarei opinii proprii, al presiunii pe elev (si - in treacat fie spus - pe familie) si al "raportarii" performantelor de catre persoane si institutii ce nu contribuie cu nimic la ele, al ipocriziei si al indiferentei. Domnisoara Cociuba a ales sa spuna raspicat, clar si concis aceste lucruri in public, de fata cu profesorii, cu colegii dansei si cu parintii pentru a fi auzite de toti. Gest remarcabil, cu atat mai mult cu cat vine de la un tanar (capabil sa formuleze limpede aceste lucruri) care, inca, nu a iesit cu totul de sub autoritatea celor carora le vorbeste (caci, dincolo de bilantul notelor, pe dansa o asteapta Bacalaureatul). Pe scurt, eleva din Ineu si-a asumat - cu curaj - faptul de-a spune ce gandeste si, mai ales, de-a spune public ca faptul de a gandi cu capul tau si de a-ti exprima gandul de fata cu ceilalti sunt lucruri pe care scoala romaneasca de azi nu doar ca nu le deprinde, ci le inhiba prin toate mijloacele.
Intrucat am scris - mai mult decat as fi crezut - despre problemele educatiei noastre, imi amintesc una din observatiile ce mi-au fost aduse (nu doar mie, ci si altor colegi care s-au pronuntat despre invatamantul romanesc): ca, in definitiv, lucrurile pe care le spun - valabile, poate, la nivel de nuanta - nu sunt nimic altceva decat tentativa mea de-a face putin scandal pentru a obtine o vizibilitate mediatica. Dar, in realitate, ele nu-i intereseaza deloc pe cei despre care vorbesc: elevi si studenti. Acestia nu spun, niciodata, nimic; nu sunt pasionati decat de Tik Tok si de mode, "se descurca" (cu ajutorul parintilor si cu ingaduinta profesorilor) asa "cum se face" pe la noi si, de fapt, n-au nici un interes nici pentru scoala pe care o denunt eu, nici pentru cea la care (utopic) ma gandesc. Glasul tinerilor, atunci cand se face auzit (arareori), nu cere decat facilitati (bani si diverse reduceri) si o laxitate primejdioasa (cum ar fi, de pilda, eliminarea Bacalaureatului in forma lui actuala). Ei bine, de asta data a vorbit un elev care, pornind de la experienta lui, a spus lucrurilor pe nume. Domnisoara Cociuba este sefa de promotie a Liceului pe care l-a absolvit, ceea ce i-a si dat dreptul de a vorbi in public, ca reprezentanta a contingentului de varsta careia-i apartine in localitatea in care domiciliaza. Daca dansa ar fi fost o persoana la fel de inteligenta, dar boema si neinteresata de note, in mod cert nu s-ar fi putut exprima in contextul in care-a facut-o. Iar daca - in aceasta ultima conditie - ar fi scris ceva pe retelele de socializare, s-ar fi trezit cu reprosul ca nu e decat o frustrata care se lamenteaza penibil cu privire la strugurii la care nu poate ajunge. Dansa a spus ce a avut de spus tocmai pentru ca si-a castigat dreptul de-a o face.
Difuzarea rapida a discursului elevei si caracterul "viral" pe care l-a dobandit sunt dovada faptului ca ceea ce a spus dansa a zguduit apatia obisnuita a adultilor si experienta pe care a numit-o a dat glas unor lucruri pe care le traiesc in acelasi fel o multime de alti elevi si profesori. De aici si obiectiile care i s-au facut, aproape instantaneu. Prima dintre ele se leaga de socul creat: ce-a apucat-o pe domnisoara Cociuba "sa strice" festivitatea de absolvire a promotiei dansei de la liceul din Ineu? E un lucru banal: pe meleagurile noastre, oamenilor le plac festivitatile. Si, in mod particular, cele la care "se da" ceva: fasole cu ciolan, stegulete, sepci, cocarde. Dar si cand nu se da e bine. La-nceput si la sfarsit de scoala (mai ales in comunitatile mici) vine toata familia - parinti, bunici, matusi - sa vada primarul, consilerii, politistul, preotul, pe "domnul director", ocazional si cate-un politician in cautare de popularitate; se impart flori, diplome, medalii, mascote (iar in portbagajul cate unui parinte asteapta si "o mica atentie" pentru director si invatatoare sau diriginta). Discursurile sunt plate, citite bombastic si, inevitabil, cu mici rapeluri lacramoase. Se vorbeste de reabilitarea scolii, de numarul de calculatoare, de olimpici, de "copiii - viitorul nostru", de mamicile si bunicile ce-si pun toate sperantele in copii, de "calitatea actului didactic"; elevii multumesc scolii, ba poate si administratiei locale, recita din "poetul national" si "isi iau angajemente" cu privire la viitor. Cu mici variatii, cam asa e: un scenariu prestabilit, perfect regizat - si rodat - menit a infuza cu niste (pseudo)emotii marasmul unei scoli ce traieste din "raportari" si meditatii.
Partea cea mai trista a acestor istorii e aceea ca ele n-au de-a face de loc cu elevii - acestia nu sunt decat niste figuranti, intersanjabili de la un an la altul - si nici cu profesorii, aflati si ei "in careu", in rand cu cei carora le-au predat. Toate aceste spectacole (de un gust indoielnic) nu sunt nimic altceva decat niste ceremonii ale puterii care se autocelebreaza prin intermediul lor. Eternele discursuri fade vorbesc despre cateva realitati ce se vor imuabile: despre institutii (si despre "mandria" de-a le apartine), despre istorie (care-i traverseaza pe toti), despre progres (caruia fiecare e chemat a-i fi vector) si despre localism (care se va implini in universalismul studiilor avansate). Cu alte cuvinte, despre stat si despre "valorile" lui; eventual "autentificate" de discursurile "autoritatilor locale". Nu e nici o deosebire intre aceste "festivitati" si cele de ziua nationala, de ziua orasului, a steagului, a imnului, a nu-stiu-carei personalitati locale. Toate spun acelasi lucru: suntem un stat puternic, mandru de trecutul lui si increzator in viitorul lui; privindu-i simbolurile, ne ridicam capul, lacrimile ne vin ochi si buzele ni se misca in ritmul imnului ce se canta (in functie de situatie). Ba, cand e vorba de scoala, cei de o anumita varsta sunt loviti si de nostalgia a nu-se-stie-ce, cam neclar, dar "cu emotii la romana (…) cand la mate dai de greu" si, inevitabil, "cu fiorii primei iubiri". Menirea acestor ceremoniale ale puterii, care aduna - o clipa - multimi heterogene, e aceea de-a functiona "ca la carte", excluzand din scenariu orice ar putea tulbura majestatea impersonala a duhului (deopotriva national si local) pe care il invoca.
Or, ceea ce a facut domnisoara Cociuba - formulandu-si gandul - a fost tocmai faptul de a personaliza un asemenea eveniment. Dansa i-a adus pe colegii dansei - si, cred eu, si pe profesorii lor - in centrul acestui eveniment. "Despre noi e vorba aici" a spus eleva, nu despre "valorile eterne" (in care nu crede nimeni), despre "performantele" (de la care cativa functionari asteapta "prime salariale") sau despre "viitorul nostru" (altmninteri incert). Despre noi si despre fricile noastre, despre tot ce n-am inteles, despre ostilitatea si apatia ce ne-au despartit mai inainte de-a ne intalni, despre sperantele ce se destrama, despre felul in care "scoala vietii" (alcatuita din minciuna, ipocrizie si impostura) a triumfat asupra scolii adevarate, despre dezamagiri si despre faptul ca toate acestea fac parte din bagajul cu care vom merge mai departe. In ciuda a ceea ce pare, la toate ceremoniile de acest gen, grupurile care participa - oficialitati, profesori, elevi, parinti, (cateodata) curiosi - sunt izolate si compartimentate de peretii invizibili ai rolurilor sociale. Lacrimile de circunstanta nu abolesc aceste "ziduri", ci doar le marcheaza cu semne reconscibile de cealalta parte. Domnisoara Cociuba, cu discursul dansei, le-a spulberat, cai miza scoului produs de cuvintele pe care le-a rostit a fost aceea de-a-i aduna pe toti sub semnul unei probleme comune.
Ei - s-a obiectat - ce altceva e aici decat un teribilism adolescentin si, punandu-l pe acesta in fata, un conformism antisistem? E ceva banal: cu acuza de teribilism se inchide orice discutie (in special aceea dintre adulti si tineri). La fel ca si cu aceea a "pozitiei de clasa" sau cu cea a "complexelor in numele carora vorbesti". Acestea sunt argumente-maciuca, a caror menire e aceea de a bloca preopeninentul: nu are rost sa spui nimic, pentru ca orice ai spune e irelevant. Fireste, au si cealalta functie: cel ce vorbeste din partea "experientei varstei adulte" (sau de pe versantul "bun" al clasei, ori al detabuizarii "stiintifice" a complexelor) e investit cu o autoritate epistemica ce se cere urmata. In fapt, e argumentul clasic al plutonierului prusac care-i spune soldatului de rand: "Cand vorbesti cu mine, sa taci!" De la inaltimea varstei si-a autoritatii, fiecare generatie poate spune ca cei ce-i urmeaza sunt niste "teribilisti": impresionistii pentru generatia Empire, avangadistii pentru La Belle Epoque, beatnic-ii si hippie-otii pentru cei ce-au facut Razboiul, optezecistii pentru saizecisti etc. Pe de alta parte, nu contestarea (anti-teza hegeliana) e cea care pune in miscare istoria? Ne dorim un timp imobil in care fiecare generatie sa repete ritualurile imuabile ale parintilor si ale bunicilor? Cred ca, pe meleagurile noastre, cam bantuie ispita aceasta: se numeste "traditionalism". Ideea e aceea ca noul distruge, degradeaza si pustieste; doar vechiul e verificat si sigur. Acolo ne e adapostul. Fireste, ea are si un corolar: cum orice putere - in lumea traditiei - e de la Dumnezeu, a o contesta revine la te ridica impotriva Domnului. Taci si indura - asta e intelepciunea adevarata.
Acuza de conformism e cea mai amuzanta dintre toate. Oare ne lovim zilnic de puneri in discutie a defectelor scolii de la noi? Sa fiu iertat, ca unul care - banui ca nu scap nici eu de teribilism - am scris ocazional despre aceste lucruri, n-am prea vazut lume inghesuindu-se sa numeasca problemele educatiei din lumea noastra. Sa nu uitam, acum un an au fost adoptate Legile Educatiei; vocile care le-au criticat au fost foarte putine. Ceea ce a caracterizat episodul a fost mai curand tacerea: apatica vor zice unii; subversiva, vor adauga altii. Caci, daca actualul presedinte s-ar duce acolo unde ii e locul si in palatul lui n-ar apare o varianta "de stabilitate" care sa-i perpetueze indolenta, ci lucrurile s-ar schimba, aceleasi persoane care stateau in siruri compacte la semnarea Legilor ne-ar explica - subtil - ca erau acolo doar pentru a impiedica un rau si mai mare. Ca ei au luptat, s-au opus, au facut totul, dar - evident - pentru ca disidenta lor sa poata avea un efect social, n-au putut spune nimic. Desi, desi… multe-ar avea ei de spus. Daca li s-ar da "o noua sansa", cu pozitii-cheie in Minister, in agentii, in inspectorate poate ne vor si spune cate ceva: ca ei nu vor decat binele Romaniei, ca sunt "tehnocrati", "stiu ce e de facut" si ca fara ei nu se poate. Cam asta e contestarea in Romania: asa a fost in 1948, asa a fost in 1989, in 1996, in 2014, oricand doriti. Nu e bine ca lucrurile "sa dea pe din afara"; e preferabil sa se rezolve "in comisii", intre "experti" (si, bineinteles, cu finantare guvernamentala si - daca se poate - europeana). Problema e aceea ca daca societatea nu e capabila sa-si formuleze problemele, "implementarea" solutiilor "expertilor" nu-i va spune nimic. Asa ca toate "reformele" cad in gol. Faptul ca un tanar incearca sa le numeasca ceea ce nu merge e ceva care-ar trebui sa ne dea incredere in viitor. Domnisoara Cociuba nu doar ca nu a cazut in conformismul indiferentei, ci a inteles ca lupta impotriva disfunctionalitatilor incepe cu numirea lor.
La un nivel mai subtil dansei i se reproseaza faptul ca "musca mana care a hranit-o". Adica critica tocmai acea scoala care-a format-o si gratie careia ajuns sefa de promotie. Nu e aici un paradox (sau mai multe)? De pilda cel clasic, al cretanului: daca dansa spune ca scoala a invatat-o sa minta, nu cumva minte si spunand acest lucru? Sau cum trebuie inteleasa revolta celei mai bune eleve din liceu care spune ca scoala te invata obedienta si impostura? Oare nu prin supunere si ipocrizie a ajuns si dansa sefa de promotie (daca acestea sunt "valorile" de selectie ale invatamantului actual)? Acum, ce putem sa spunem?! Eventual sa venim cu o analogie: de ce s-au revoltat tinerii impotriva lui Ceausescu? In definitiv, gratie decretului din 1966, multi erau - metaforic - "copiii lui". El ii tinuse in crese, ii scolarizase, le daduse de lucru, sub el s-au jucat, s-au indragostit prima oara, unii s-au casatorit, unii au primit apartament, altii butelie, cei mai mici au lins Eugenii si s-au uitat la "gala desenului animat". Ce i-a apucat sa iasa in strada si sa strige "Jos Ceausescu!"? De buna seama, o fi fost mana lunga a lui Soros… Cum sa numim aceasta gandire, incapabila sa distinga intre persoana si institutie? Scoala nu "iti da" nimic; ea e un cadru al invatarii, in care elevii au (sau nu au) sansa de-a se deschide catre lume, de-a descoperi ce le place, de-a isi exersa un talent sau altul, de-a-si forma aptitudini, de-a intalni un om sau niste oameni care sa-i insoteasca in cautarile lor. Scoala - sau, la nivelul analogiei, statul socialist - nu sunt asemeni parintilor nostri, care ne hranesc, au grija de noi si ne lasa bunurile lor mostenire. E straniu ca, dupa 35 de ani de democratie, inca avem aceasta viziune paternalista: statul sau institutia in care lucram (personalizata de seful lui / ei) e perceput ca "tatal si stapanul" nostru. Tatal ne e acelasi pana moare si datoria noastra fata de el e aceea de a-l cinsti in toate zilele lui, mai ales atunci cand incepe sa decline. Dar institutiile se schimba mereu si tocmai schimbarea aceasta le face sa dureze. Contestand neajunsurile scolii, domnisoara Cociuba a aratat ca nu e doar o sefa de promotie ca oricare alta, ci o eleva care a invatat cu adevarat, caci cunostintele dobandite i-au permis sa inteleaga ce se intampla cu dansa si cu mediul in care s-a format si a dobandit curajul de a spune aceste lucruri. Dansa a spus, raspicat: eu sunt cea care a facut aceasta scoala. Eu, nu voi - acesta e un exercitiu de demnitate, de responsabilitate si de modestie.
In fine, mai e un argument care i-a fost opus: discursuri anti-scoala de genul acesta nu fac decat sa manifeste un anumit spirit al tinerelor generatii care nu vor de la invatamant decat amuzament si fericire. Tot mai superficiali, ei cauta in salile de clasa o continuare a distractiei de pe diverse platforme pe care le acceseaza pe telefonul mobil. Si, ca atare, de cate ori se gaseste un profesor care sa faca ceva mai serios cu ei, se panicheaza si incep sa mormaie povesti cu educatia child-friendly. Acum, sa fim seriosi, neroziile acestea nu vin de la copii, ci de la varii "experti in educatie", rataciti pe la vreun "training" in America si care-au prins din aer cate-o bizarerie din cele ce se vehiculeaza pe-acolo. Stim cu totii de obsesia americanilor de-a masura si de-a cantari totul: iubirea, sufletul, fericirea. Totul se defineste prin "parametri cuantificabili", se "scaleaza" dupa "metodologii" matematizate si se exprima in formule precise al caror rezultat poate fi structurat ierarhic. Asta-i America, cu bunele si cu relele ei, ce poate fi redusa la doua vorbe: "the top" si "the best". Fascinatia modelor (difuzate de media) si a banilor ne face sa uitam ca, in spatele acestor cuvinte e o viziune puritana - abia laicizata - pentru care Imparatia Domnului poate si trebuie sa fie realizata acum si aici. "The (high of the) top" si "the best" nu inseamna cei mai buni, ci cei mantuiti, iar "parametri cuantificabili" nu sunt nimic altceva decat regulile mantuirii ("obiective", asa cum le intelege americanul). Poate ca la americani - cu imaginarul lor milenarist - lucrurile acestea tin (nu stiu, n-am fost acolo si nici n-am studiat in mod particular problema); dar sa le muti in alta parte e nu doar deplasat, ci absurd. Exact la fel ca egalitatea deplina, paradisiaca, pe care-o predica stanga radicala americana. Cu adanca tristete, dar "fericirea" masurata si cantarita a americanilor nu inseamna nimic - dar absolut nimic - in alte lumi decat cea care-a creat-o. Numai ca, bineinteles, "specialistii" nostri, scapati la burse (adevarate) in State nu se mai uita la asemenea detalii. Drept care ne-au normativizat si noua fericirea ca scop educational si ne-o "implementeaza" dupa anvergura spatiului ocupat de fiecare elev, dupa culoarea peretilor, gradul de toleranta al manualelor, "interactiunea" cu tablele inteligente, actiunile de voluntariat si alte asemenea. Repet, nu elevii trebuie acuzati de asemenea enormitati; noi adultii, le-am formulat (ca "strategii educationale") si le-am "diseminat" (prin "proiecte"). N-am facut decat dovada faptului ca suntem - in sfarsit! - hrusciovisti: tot asa asa cum americanii cred ca (gratie banilor si tehnologiei) pot ajunge maine in cer si Hrusciov credea ca poate ajunge - si depasi - (prin planificare) in cinci ani America.
Pe de alta parte, e adevarat ca elevii sunt reactivi la un anumit tip de scoala: cea "de moda veche", care se bazeaza - exclusiv - pe scrierea dupa dictare, invatarea pe de rost si rezolvarea a mii de probleme la matematica, fizica ori chimie. Acum, ni se poate spune ca acest tip de invatamant a produs performeri remarcabili si, mai inainte de orice, el a reprezentat un efort de disciplina - e drept, impusa - pentru majoritatea elevilor. Si ca, in ultima instanta, asta e o scoala buna: o modalitate de-a te (auto)disciplina infruntand "provocari" cu un grad de dificultate tot mai mare. Cum spunea un personaj dintr-o comedie maghiara de pe vremuri: "Viata asta nu-i un tort cu frisca" si cine n-a invatat in scoala sa reziste si sa lupte devine, mai apoi, o victima ce sfarseste prin a acuza toate si pe toti. Neindoielnic, e un adevar in lucrurile acestea, numai ca ceea ce mie mi se pare ciudat e faptul ca - dupa trei decenii si jumatate de libertate - noi continuam sa intelegem disciplinarea aceasta tot pe modelul armatei din alte vremuri. Cum spunea tovarasul Ilici: "Nu sti, te-nvatam; nu poti, te-ajutam; nu vrei, te-obligam". Ba, as indrazni sa spun, noi incepem direct cu obligatul: copiii si tinerii sunt - in viziunea noastra - niste lenesi si niste rebeli de la natura, drept care tratamentul cel mai bun ce li se poate aplica e disciplina cazona.
E straniu ca nu ne gandim si alte modalitati de-a-i determina sa faca ceva: de pilda, cultivandu-le pasiunile; incurajandu-i sa mearga intr-o directie care le place; deschizandu-le lumea culturii (la varsta la care aceasta raspunde problemelor lor). Nu, noi am ramas la radacinile amare ale fructelor dulci (care sunt fructele acelea e mai greu de spus) si la "per aspera ad astra", desi cei "cu capul in nori" nu sunt valorizati in lumea noastra. La limita, aici intalnim un arhetip forjat de ultimele decenii: "sfantul inchisorilor". Un soi de varianta crestinata a geniului romantic (si el cu bataie lunga in cultura noastra): sfintenia, la fel ca si talentul, se obtine doar in abisul suferintei. Trebuie sa te chinui in intuneric pentru a accede la iluminare (religioasa sau profana). In opozitie cu aceasta asceza a greului, asezam prosperitatea de moda noua: aceasta, cu confortul ei, cu cunoasterea "la un click distanta", cu imbuibarea si cu risipa turboconsumului ni se pare ca are ca efect prostirea si tampirea omului care, ingropat sub avalansa de obiecte si de oferte ce cad peste el din toate partile, sfarseste prin a nu mai vrea nimic si a nu mai fi multumit de nimic.
E aici o critica implicita a unui fel de capitalism - as indrazni sa-i spun "al saracului" - pe care deopotriva il multiplicam si care ne sperie. Adevarul adevarat e acela ca fiecare dintre noi isi doreste confortul si bunastarea de care beneficiaza cetatenii lumii dezvoltate (daca nu pentru el, macar pentru copilasii lui). Si, in acelasi timp, ne macina nostalgia "vietii simple", in care aveam putine, ne multumeam cu putin si ne bucuram de aproape orice. Dar si aceasta "disonanta cognitiva" e o problema a adultilor, nu a copiilor. Noi, cei care astazi care suntem maturi, ne-am dorit o alta lume decat cea in care am copilarit pentru ca, acum, cand o avem, sa vrem sa ne intoarcem din nou in acel trecut inaccesibil. In ceea ce priveste educatia (la fel ca politica sau administratia), ne e foarte greu a gandi o scoala pe masura timpului de azi, cu toate transformarile lui si cu felul in care se reflecta ele in viata noastra. Noi preferam scoala de ieri, cea care producea oameni pentru o lume (care ni se parea) stabila, pentru ca propaganda ne spunea ca e eterna.
La capatul acestui inventar al obiectiilor care i s-au adus domnisoarei Iulia Cociuba, ceea ce m-a uimit a fost reactivitatea fata de lucrurile pe care dansa le-a spus. "Acum pana si un copil pune-nd discutie totul?" "Cata lipsa de respect fata de profesori si de parinti!" "Ce, ea n-a mancat minciuni si ipocrizie si platitudini? Cu ce e mai buna decat altii?" "Si ce-a spus, in fond? Ceea ce stie toata lumea!" Cred ca tocmai aceste reactii sunt dovada faptului ca vorbele dansei si-au atins tinta: au zgariat poleiala de politite circumstantiala cu care ne raportam la "copiii - viitorul nostru" si au ajuns la ceea ce ne deranjeaza.-Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro
Comments