Provocarile memoriale ale canonizarii marturisitorilor ortodocsi. Despre framantarile (ne)intelegeri...
Provocarea e evidenta: unei societati care nu s-a maturizat memorial, Biserica ii propune o grila de lectura spirituala asupra trecutului, personificata prin biografiile transfigurate ale sfintilor (propusi spre canonizare).
Dincolo de polemicile, mai mult sau mai putin argumentate, din jurul biografiilor celor canonizati, cred ca esenta dezbaterii e legata de modul cum ne raportam la trecut: secolul XX, prin tragediile produse de ideologiile totalitare (Holocaust & Gulag), nu e un simplu capitol al Istoriei - care poate fi privit ,,cu relaxare" - ci provoaca reflectii etice, morale, teologice. Iar in ce-i priveste pe cei canonizati, propusi ca modele de vietuire crestina, e firesc sa le chestionam biografiile, pentru a sonda maniera in care s-au ridicat la inaltimea spirituala pe care o pretindem de la ei.
Dar suntem noi, oare, pe deplin lamuriti - istoric si memorial - atunci cand ne proiectam in (im)postura de judecatori ai trecutului? Ne-am maturizat viziunea istorica, raspunzand cu discernamant la marile provocari etice pe care intelegerea onesta a secolului al XX-lea le ridica? Avem capacitatea de analiza nuantata, contextuala, detasata de ,,preconceptii ideologice", a subiectelor fierbinti din biografiile eroilor secolului trecut (apropierea de activismul politic interbelic, raportarea la derivele antisemite, colaborationismul cu regimurile dictatoriale, relatia cu Securitatea)?
Raspunsul la aceste intrebari - mai degraba patetice, decat retorice, este nemultumitor, in cel mai bun caz. De aproape patru decenii, trecand printr-un proces ratat al comunismului, societatea romaneasca n-a reusit sa se impace cu propriul trecut si sa metabolizeze senin si fara incrancenare lectiile dramatice ale secolului al XX-lea. Confundand evaluarea critica, ce implica o etica memoriala, cu moralismul istoric, cadem in capcana absolutizarilor: fie proslavim trecutul, intr-un tribalism istoriografic ce mascheaza frica de noi insine, fie il demolam, intr-un exces inchizitorial, pentru ca nu se aliniaza la standardele politice din prezent.
In acest parcurs prin pustiul tranzitiei post-decembriste, societatea, in cearta pe care o avea cu trecutul, i-a reprosat si Bisericii ca nu-si face curatenie in propria istorie. Acuzele, amplificate de stridentele unei dezbateri publice tabloidizate (jubilam cand e vorba de greselile altora!), nu erau lipsite de fundament - mai ales ca secolul al XX-lea venea cu un pasiv memorial greu de negat pentru institutia Bisericii: apropierea de regimurile totalitare, indulgenta in fata ascensiunii ideologiilor extremiste, complicitatea fata de derivele puterii politice sau colaborationismul unor slujitori cu Securitatea au fost teme pe care Biserica a evitat sa le dezbata deschis, la cel mai inalt nivel. Mediul eclezial n-a fost lipsit insa& complet& de introspectie, teologi si clerici abordand temele sensibile amintite. De altfel, ,,autocritica la cererea publicului" nu e specifica comunitatilor religioase traditionale - vezi cazul bisericilor catolice si protestante din Italia si Germania postbelice - bisericile ortodoxe avand alte metabolisme memoriale, ce distileaza in durata lunga derivele institutionale. Dar asta nu multumeste opinia publica, ce are asteptari - legitime, pana la un punct! - ca tocmai institutia credintei sa fie mai exigenta cu propriul trecut, cu modul in care slujitorii ei s-au ridicat la inaltimea idealului.
Aceasta e temperatura memoriala a momentului. Ne aflam la o rascruce a dezbaterilor privind intelegerea trecutului. Putem alege calea cea larga a confruntarii, construind transee in care sa ne baricadam, convinsi de suprematia propriei lecturi asupra trecutului, sau putem alege cararea ingusta, care ne obliga sa ne trezim din lenea intelectuala si conformismul cultural, si sa construim punti memoriale intre diferitele perspective - teologice, filosofice, politice - asupra aceluiasi trecut traumatic.
Pentru asta, intai de toate, merita sa acceptam o realitate ce nu-i de la sine inteleasa: Nu exista un discurs memorial UNIC. Doar regimurile totalitare au incercat sa impuna o perspectiva hegemonica asupra istoriei, cu pretul falsificarii ei. Iar sansa pe care o avem (ca polemizam intr-o societate libera), de a dezbate dezinhibat asupra diferitelor viziuni in care privim trecutul, nu trebuie sa se transforme intr-o competitie memoriala.
Semintele otravite ale confruntarii memoriale au fost aruncate dupa sfarsitul razboiului, cand procesul defascizarii, necesar pentru fostii aliati ai Germaniei naziste, a fost pus in practica de ocupantul sovietic. Despartirea de fascism s-a incheiat cu instaurarea dusmanului sau ideologic - comunismul. ,,Am cazut din lac in put"!
Si astfel, societatea romaneasca, ce avea nevoie de o evaluare critica a derivelor ideologice ale (inter)belicului, n-a avut ragazul unor dezbateri relativ libere, pe cat era posibil in acea lume distrusa de razboi.
Iar dupa patru decenii de comunism, in care regimul a folosit represiunea ca instrument politic, manipuland vinovatii (reale sau imaginare) pentru a justifica ideologic eliminarea ,,dusmanilor politici", n-am avut parte de un proces al crimelor sale, in care cei responsabili sa plateasca, iar victimelor sa li se faca dreptate, cel putin moral.
Pe scurt, am ratat ambele terapii memoriale, necesare pentru a ne vindeca de maladiile totalitare ale secolului XX. Defascizarea am ratat-o pentru ca a fost abuziva, fiind folosita pentru a justifica alte crime, iar decomunizarea din neputinta, pentru ca prabusirea regimului n-a fost urmata de pierderea puterii de catre (neo)comunisti. – Continua lectura articolului pe Contributors.ro
Comments