Sunt si intrebari serioase

Listele sunt gata. Candidaţii sunt cunoscuţi. Parlamentul European îi aşteaptă pe cei mai buni. Fiecare partid se va strădui să demonstreze că eurocandidaţii săi sunt cei care merită să fie votaţi. Surprize sunt. Liderilor politici le plac surprizele. Aşa că în urma unor analize secrete au inclus pe listă nume la care nu se aştepta nimeni. S-ar părea că toate partidele mizează pe notorietatea oamenilor din presă. Sau a persoanelor care apar foarte des pe sticlă.

După ce PNL a venit cu un singur candidat din mass media PSD a scos dintr-un foc două persoane care s-au făcut cunoscute prin poziţiile lor exprimate la televizor.

După cum se vede cele mai mari formaţiuni pun mare preţ pe puterea imaginii. Rareş Bogdan s-a remarcat prin poziţia intransigentă faţă de PSD şi Liviu Dragnea. A pus în cui aşa numita independenţă a ziaristului şi a tras într-o singură direcţie. Este uşor să faci presă când nu respecţi echidistanţa. Când trebuie să-i critici pe toţi este mult mai greu. Trebuie să cântăreşti faptele şi oamenii dincolo de culorile politice în care sunt îmbrăcaţi. Iar când, ca jurnalist, îi critici pe toţi se supără toţi chiar dacă, uneori, îi şi mai lauzi. Când merită. Pentru că există, totuşi, şi politicieni care merită remarcaţi.

PSD a achiziţionat două persoane care s-au făcut cunoscute prin intermediul televiziunii. Şi în acest caz trebuie să te întrebi dacă mai există mass media independentă? S-a vorbit despre moartea ideologiilor. Ideologiile nu au murit, dar iată că independenţa presei este pusă la îndoială. Există trusturi de presă în proprietatea unor politicieni. Din partea lor nu ai cum te aştepta la echidistanţă, obiectivitate, independenţă politică. Dar când toate marile televiziuni îşi afişează la vedere opţiunile politice se poate decreta fără rezerve că independenţa presei este o himeră la fel de îndepărtată ca independenţa justiţiei.

Fără îndoială, este un aspect care ar merita mai multă atenţie. La urma urmei sunt şi probleme serioase, la fel cum sunt şi întrebări serioase care ar merita puse în cazul unui referendum.

Dacă listele europarlamentare sunt practic gata, campania electorală nu intră în linie dreaptă pentru că preşedintele Iohannis a anunţat că vrea să se organizeze concomitent cu alegerile europene un referendum românesc.

Nu are însă întrebarea. Este ca şi când te-ai duce la gară, dar nu ştii unde te duci. Este ca scrisoarea puştiului din Gogol care îi trimite bunicului o scrisoare pe care scrie doar „Bunicului”.

Ieri preşedintele s-a consultat cu câteva ONG-uri. Ştie toată lumea că sunt cele care organizează protestele de stradă. Problema există, se numeşte JUSTI|IE, dar lipseşte întrebarea.  În Informaţia de Duminică scriam despre întrebarea pe care a împrumutat-o Emil Constantinescu la confruntarea cu Ion Iliescu din 1996, „Domnule Iliescu, credeţi în Dumenzeu?”, intrată în folclorul politic. Lui Klaus Iohannis îi trebuie o întrebare de tăria morală a acelei întrebări pe care i-am pus-o domnului Iliescu la Satu Mare.

De fapt, nu de întrebări încuietoare avem nevoie, ci de răspunsuri ferme. Nu s-a pus niciodată întrebarea la un referendum dacă românii vor republică sau monarhie? Nu a fost întrebat poporul dacă vrea republică semi-prezidenţială sau republică parlamentară. Mandatul de cinci ani al domnului Iohannis se datorează tot unei întrebări şmechere introdusă de Adrian Năstase la referendumul pentru  adoptarea Constituţiei la intrarea în UE.

Ce a câştigat cel ce a făcut propunerea? A declanşat războiul instituţional dintre un preşedinte cu un mandat de cinci ani şi un parlament cu un mandat de patru ani.