TRAIRILE MALEFICE (8)

TRAIRILE MALEFICE (8)

&

In acest spatiu, puteti citi opera lui Gheorghe Schwartz Trairile malefice aparuta la Editura Actual din Cluj-Napoca in 2022

Cand s-a deschis cu adevarat usa cabinei toaletei, celalalt n-a parut deloc surprins vazandu-mi chircit in locul unde m-a lasat. Ranjindu-mi, imi arata din nou pumnul strans, la capatul caruia ma straduiam sa vad marginea sisului.

,,A fost, poate, ultima mea sansa".

,,A fost, poate, ultima mea sansa".

Cuvintele acelea nu mai aveau nici macar o conotatie afectiva.

Restul s-a intamplat repede, eu parca nemaiparticipand la desfasurarea actiunii. Celalalt a deschis pumnul si imi arata palma goala. Apoi l-a inchis la loc si eu incercam sa surprind marginea sisului. Si, intr-adevar, celalalt deschidea din nou pumnul si sisul era acolo. Apoi, ranjind incantat, inchidea pumnul si la urmatoarea deschidere, cutitul se facea iarasi disparut. S-a jucat indelung cu mine, iar eu nu mai stiam decat ca

,,A fost, poate, ultima mea sansa".

,,A fost, poate, ultima mea sansa".

,,A fost, poate, ultima mea sansa".

Cand, in toiul distractiei sale, celalalt a simtit si el frigul venind de la usa deschisa a vagonului si s-a intors s-o inchida, ca scapat dintr-un resort, am incercat sa fug spre culoar, dar m-am intors brusc si l-am impins spre haul de afara. Celalalt , simtindu-ma, ca tot timpul, inca inainte de a apuca sa prinda manerul usii, usor aplecat spre ea, s-a intors spre mine, asa ca l-am nimerit din profil. I-am mai surprins reflexe de aparare - barbita frematandu-i usor, lamele ascutite iesindu-i din boturile metalice ale cizmelor, sisul din pumn indreptandu-se direct spre mine. N-a mai reusit sa-l arunce, receptionand impactul loviturii mele, s-a dezechilibrat si a cautat zadarnic sa se mai prinda de bara usii de urcare in vagon.

M-am intors la locul meu de langa geam. Dupa o noua oprire a trenului, cred ca la Sebes Alba, urca un individ foarte inalt, cu ochelari usor fumurii, bine barbierit si emanand un afterspray puternic, ce nu s-a diminuat de atata vreme; purta un sacou maro cu o cravata maro peste o camasa albastra si nelipsitii ginsi.

tin minte ca, de data aceea, inainte de Simeria, cel azvarlit din tren am fost eu. Totusi, amintirea este desigur falsa: daca as fi fost eu cel cazut in gol, n-as mai putea rememora acele momente. Si nu le-as mai putea povesti. Drumul este foarte lung si gandurile se intind obosite. Daca un lucru nu se poate intampla doar fiindca amintirea sa ar fi imposibila, inseamna ca doar memoria este cea care hotaraste destinul. Eram cumplit de istovit si-mi era lene sa ma ocup de validitatea ipotezei. Prin cap, asemenea unui disc stricat, auzeam doar ,,A fost, poate, ultima mea sansa".

Acceleratul se deplasa in ritmul molcom al trenurilor romanesti. In compartimentul de clasa intai se aflau doar doua persoane: inginerul Ioan Negru, consilierul ministrului, adica eu, si celalalt, de asemenea inginer, dar satul de a fi slujbas la stat, actualmente om de afaceri specializat in lucrari de hidroamelioratii.

La Arad trebuia sa cobor, mi-am strans lucrurile si m-am indreptat spre usa din spatele coridorului. Era capat de linie. Pe peron ma vor astepta, aferati, un sef local impreuna cu soferul sau smecher si atotputernic. Toti calatorii s-au indreptat spre usa din fata vagonului. Doar celalalt s-a luat dupa mine.

O luna mai tarziu, am fost la Baia Mare. Am calatorit noaptea. In cabina vagonului de dormit, tovarasul meu de calatorie era inalt si citea un volum de Bradbury.

Nu mai pot suferi sa ma deplasez cu trenul.

Intoarcerea in Rai a venerabilului Julius Zimberlan

Julius (1498 - 1567?) a fost cel de al patrulea copil al croitorului Mauricius Zimberlan si al sotiei acestuia Rozalia, nascuta Dun. Si-a petrecut copilaria in comuna natala, un loc izolat in Muntii de Bazalt, unde de decenii nu s-a intamplat nimic. Oamenii ii multumeau lui Dumnezeu ca a uitat de satul lor, intrucat au putut, vreme de trei generatii, sa-si duca viata in liniste, fara a fi atacati de vreo hoarda razboinica. Da, oamenii din Zampek, asa se numea localitatea, fiind constienti de superbul miracol al pacii, erau profund credinciosi si praznuiau cu sfintenie toate sarbatorile, tineau toate posturile si nu faceau nimic fara sa ceara binecuvantarea divina.

Julius a fost recunoscut de mic drept cel mai istet copil din sat, de fapt cel mai intelept la absolut, intrucat oamenii din Zampek n-au parasit niciodata locurile natale si, deci, n-aveau de unde sa stie daca sunt ori daca nu sunt si alti copii isteti prin lumea cea mare. Doar preotul Anton, care a invatat la seminarul din capitala, mai avea habar de ce se petrece dincolo de hotarele comunei, insa parintele Anton era batran si nu mai era de mult la curent cu transformarile atat de rapide ale peisajului uman. De doua ori pe an, primavara si toamna, venea pe raul Zam barca lui Samuel Ben Yoshua, evreul care aducea lucrurile ce nu puteau fi facute de mestesugarii comunei, precum si vagi informatii despre ce se mai intampla in capitala si in lume. (Inaintea lui Samuel, a fost tatal sau, care venea de doua ori pe ani cu marfa si cu vesti, iar inaintea aceluia a fost bunicul lui Samuel. Asa si in Zampek, viata netulburata de atacuri straine - Multumita Domnului in Marea Sa Mila! – se desfasura lin si indeletnicirile se transmiteau de la tata la fiu. Rar se intampla ca aceasta minunata regula sa fie calcata.)

In afara de preot, in Zampek nu traia nici un om trecut prin scolile inalte si atat primarul era ales dintre bastinasi, cat si invatatorul era de asemenea ales dintre bastinasi. Primarul isi numea trei ajutoare: un colector de taxe, un politai si un dubas care sa duca la cunostinta populatiei ceea ce a hotarat edilul. Acesta facea si pe judecatorul, insa fiind ales doar pentru un an, se temea de abuzuri, fiindca stia ca dupa ce i se va termina mandatul, ar fi la indemana succesorului sau. In Zampek domnea pacea si jandarmul nu prea avea treaba. De altfel, si primarul, si ajutoarele sale isi exercitau demnitatea pe langa meseria lor de baza, pe care n-o paraseau nici pentru acel an cat le tinea mandatul.

Fiind socotit unanim drept cel mai istet copil, Julius, predestinat sa continue munca tatalui sau, nu se indoia nimeni ca o sa ajunga si primar. Mai mult ce? Mai mult nici nu exista in mintea zampekanilor. Dar parintele Anton a insistat ca baiatul sa fie trimis la invatatura cu scopul de a deveni preot, mai ales ca ,,nu se stie cand il va chema Dumnezeu pe umilul sau slujitor la el", iar atunci cine sa-i ia locul in biserica? Oamenii i-au dat dreptate, mai ales ca erau atat de credinciosi. Asa ca se rugau ca batranul preot sa nu plece in ceruri inainte ca tanarul Zimberlan sa fie hirotonisit pentru a putea sa-i ia locul.

In capitala comitatului, un oras mare de vreo 30.000 de locuitori, acolo unde a invatat cu multi ani in urma si parintele Anton, Julius s-a integrat repede in noua sa viata. Profesorii erau incantati de el si nu mica le-a fost mirarea cand tanarul, dupa nici un an intreg de studiu, i-a anuntat ca renunta la cariera de preot: nu din lene, nici din lipsa de respect pentru calea aleasa - nici pomeneala! -, ci pentru ca nu se crede suficient de patruns de har si fiindca i-ar veni greu sa dea sfaturi enoriasilor, el, cel atat de nestiutor de cele sfinte, ca si de cele lumesti. Decizia sa nu era usoara intrucat el primea de doua ori pe ani bani de la obstea din Zampek pentru a se intretine, pentru a-si putea cumpara cartile cerute si pentru a plati toate taxele necesare. Banii ii veneau prin Samuel Ben Yoshua, care-i spunea ca lumea il asteapta cu nerabdare sa-si termine studiile, mai ales ca blandul parinte Anton era tot mai batran si tot mai bolnav. Or daca se va afla ca Julius nu mai vrea sa devina preot, oamenii nu numai ca nu-i vor mai trimite bani, dar vor fi si extrem de dezamagiti. Cum va mai aparea tatal tanarului in fata lor? In afara de asta, evreul a auzit ca Julius s-ar fi indragostit de o fata, de fiica farmacistului, fata cu zestre mare si ca hotararea de aici ar porni de a nu mai urma calea preotiei: cei doi urmand sa se casatoreasca, iar tanarul abandonand celibatul, e limpede ca nu va mai putea imbraca haina preoteasca. Zvonul acesta, chiar daca nu s-a confirmat, n-a facut decat sa revolte si mai mult comunitatea din Zampek. ,,Julius nu se va mai intoarce aici! Julius nu mai este fiul meu!" i-a asigurat cu capul in pamant Mauricius Zimberlan pe cei ce mai catadicseau sa stea de vorba cu el. (Si comenzile la croitoria sa s-au rarit.)

Lui Julius nu i-a putut schimba decizia nici povata Insasi a Episcopului, la curent si Inalt prea Sfintia Sa cu situatia acestui june atat de promitator. Episcopul i-a promis chiar ca-l va lua pe langa dansul, cand va termina studiile, mai ales ca si secretarul sau era batran. Si nu i-a putut schimba decizia lui Julius nici faptul ca nu mai primea bani de acasa: era tanar, era in plina putere, putea sa-si castige existenta. Iar daca ar fi vrut, s-ar fi putut insura cu bogata - si frumoasa! - fiica a farmacistului si atunci chiar ca n-ar mai fi suferit de lipsuri materiale. Doar ca tanarul nu s-a casatorit nici cu fiica farmacistului si nici cu vreo alta domnisoara dornica sa ajunga sotia unui barbat atat de atragator. Si a refuzat Julius si diferitele sinecure ce i-au fost servite pe tava. Pana la urma, oamenii si-au schimbat parerea despre el, unii l-au crezut infatuat, altii neserios, cativa pretindeau ca e din cale afara de lenes. Dar nimeni nu s-a putut supara cu adevarat pe el: Julius Zimberlan intalnit fata in fata, era la fel de cuceritor si se purta de parca situatia lui nu s-ar fi modificat atat de radical. Asa ca lumea a trebuit sa se obisnuiasca si sa-l ia asa cum era. ,,Probabil ca asa sunt oamenii din satul ascuns in codrii, de unde a venit el" au spus.

In tot acel timp, Julius a lucrat cu ziua in port ca hamal si, desi nu mai purta uniforma de seminarist, nu lipsea de la slujbele din biserica episcopala. Si macar acest lucru n-a putut fi contestat de nimeni: tanarul era profund credincios si se ruga mai mult ca majoritatea bunilor crestini din oras. Si mai facea un lucru tanarul, un lucru ce de asemenea le-a impus tuturor: folosindu-se de bunavointa Inaltului Ierarh, bunavointa ce nu i-a fost retrasa nici dupa ce a parasit seminarul, venea zilnic in biblioteca episcopala, in putina vreme ce-i ramanea dupa munca de hamal si rugaciunile din biserica. Cine sa-l inteleaga? ,,Probabil ca asa sunt oamenii din satul ascuns in codrii, de unde a venit el", alta explicatie n-au gasit.

Pe urma, brusc, Julius a disparut si din Rek, capitala comitatului. Nu inainte de a mai avea o ultima (?) intalnire cu Episcopul. (Dar despre aceasta intalnire nu s-a stiut.) De data aceea, pana si Ierarhul a trebuit sa se dezica de junele pe care l-a simpatizat atat de mult. In mijlocul convorbirii, mai bine spus in toiul vorbelor pline de intelepciune ale Episcopului, Julius l-a intrerupt - ceea ce, atat de cuviincios intotdeauna, n-a indraznit niciodata altadata - s-a apropiat, a ingenunchiat, a sarutat inelul si... si, privind in ochi inaltul sau amfitrion, I-a spus ca lumea savarseste ceremoniale, dar nu crede cu adevarat in Dumnezeu. Apoi s-a sculat, s-a inclinat si a dat sa plece.

,,De ce crezi asta?"

,,Pentru ca se plang de una si de alta."

,,Adica?"

,,Si o fac des!"

,,Si?"

,,Inseamna ca nu sunt multumiti de munca Lui! Poti sa crezi in cineva, daca ii contesti mereu lucrarea?" Din usa a mai repetat o data: ,,Cine se vaita inseamna ca nu crede ca Dumnezeu ii vrea numai binele, asa ca rugaciunile sale nici nu sunt catre unicul Dumnezeu. Iar cei ce nu cred ca tot ce li se intampla este dat de Dumnezeu in folosul lor nici nu vor cunoaste pacea sufletului, ci se vor impotmoli in gandurile lor negre.

Tanarul s-a mai inclinat o data si a plecat, iar bunul Episcop a trebuit si el sa conchida ca ,,Probabil ca asa sunt oamenii din satul ascuns in codrii, de unde a venit el".

In 1618, il intalnim pe Julius Zimberlan in registrele unei Bauhuette, societatea de constructori implicata in ridicarea marii catedrale de la Daumberg. Acest registru reprezinta una dintre cele trei surse ce-l mentioneaza. Astfel aflam ca Julius Zimberlanus din Zampek a venit la santierul de la Daumberg, o localitate aflata la departare de peste douazeci de zile de mers de la Rek, A venit pe santierul de la Daumberg impreuna cu un grup mai mare de zilieri si a fost acceptat ca ajutor de dulgher. Mai departe gasim, pe baza evidentelor platilor, si traseul acestui muncitor: din ajutor de dulgher, devine ajutor de pietrar, apoi zidar, din nou dulgher, dar de data asta cu un salariu de calfa, iar, dupa nici an, este avansat sef al unei echipe de zidari. La sfarsitul lui 1519, Julius Zimberlanus din Zampek este ucenic de vitralier (,,la cererea sa acceptata", dupa cum este notat pe margini). Si, in sfarsit, in 1521 devine ajutorul marelui constructor Ludovico Paduani (,,Ludovik von Padua"). Acesta moare intr-un accident de munca si Julius devine seful intregului santier cu o simbrie corespunzatoare (aproape o treime cat a castigat Paduani, cel ce s-a putut recomanda cu doua catedrale si mai multe biserici finalizate, multe preluate in stare de conservare dupa lungi perioade in care nu s-a mai lucrat la ele). Leafa primita o trimitea la Zampek si in doar cateva saptamani a returnat tot ce a primit de acolo pentru studiile nefinalizate de la Rek. Si a continuat sa trimita bani si cand datoria a fost demult platita integral.

Intr-o zi, a venit la Daumberg un trimis de acasa cu vestea ca Mauricius Zimberlan, croitorul din Zampek a murit. Emisarul i-a povestit pe un ton plangaret ca multa vreme relatiile tatalui lui Julius cu comunitatea au fost atat de reci, incat Mauricius abia mai apuca sa schimbe o vorba cu cineva, dar ca lucrurile au reintrat in normal odata cu generoasele sume venite de la fiul atat de realizat. Ba, mai mult, croitorul a fost votat chiar primar pentru un an, mandat pe care, din pacate, n-a reusit sa-l finalizeze, murind pe neasteptate. ,,Dar macar a murit multumit. Mai mult decat multumit!".De la acelasi trimis, Julius a mai aflat si alte multe vesti din Zampek: despre o epidemie care a omorat cele mai multe animale, despre fratii sai care au preluat atelierul de croitorie, despre doi nepoti ce s-au nascut nu demult, despre cine s-a mai prapadit - nu putini! -, despre Samuel Ben Yoshua care a murit inecat odata cu revarsarea cumplita a raului Zam, astfel incat vreme de un an zampekanii n-au primit de afara nici cele necesare si nici vesti, pana ce Yoshua Ben Smuel, fiul mai mare a lui Samuel, a continuat munca parintelui sau. Precum si multe altele.

Pana ce Julius l-a intrerupt:

,,Ajunge!"

,,Cum?! Nu te intereseaza cele patimite de comunitatea de unde provii si tu?"

,,Ba, ma intereseaza si ma bucur pentru ei!"

,,Te bucuri pentru cate au patimit?"

,,Tu crezi in Dumnezeu?"

,,Desigur! Ce intrebare e asta?"

,,Tu doar te rogi si mergi la biserica!"

,,Da."

,,Atunci de ce ai vocea atat de plangareata? Si de ce te vaiti pentru atatea lucruri? Cum poti sa iubesti un Dumnezeu si totodata sa-l acuzi de atatea rele? Caci nu ne spune Sfantul Evanghelist Ioan: ,,Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ceea ce a fost facut, n-a fost facut fara El"?

Tanarul a ramas tacut, iar Julius s-a intors la munca sa.

Pe santierul de la Daumberg a venit multa lume: lucrarile avansau in ritmul impus inca de Ludovico Paduani, leafa venea regulat, conditiile erau mai bune ca altundeva, iar noul sef era politicos cu toata lumea, chiar daca vorbea putin si spunea uneori lucruri carora nu le prea intelegeai sensul. Si ctitorii erau multumiti de cum mergeau lucrurile. Printre multimea de oameni veniti nu se numarau doar cei direct implicati in constructia catedralei, ci si mai multi bucatari, cativa negustori, un medic, un farmacist. Si mai toti n-au venit singuri, ci impreuna cu familiile lor. Daca le aveau... Plus ca s-au aciuit acolo si femei usoare, sosite mai ales cu trupele de artisti ambulanti. Si a mai venit si un calugar platit sa scrie un fel de cronica - raport a celor petrecute pe santier. Initial, acest lucru a fost facut de unul dintre cei patru functionari insarcinati cu treburile financiare, cu plata achizitiilor, a salariilor, a tuturor celorlalte cheltuieli. Dar cum acestia aveau tot mai multa treaba, a fost chemat si calugarul amintit, pe care-l chema Rugiero, Pater Rugiero. Acesta era tanar, cam de varsta sefului, a lui Julius Zimberlan, si lucrarea lui a devenit cea de a doua sursa inestimabila cu informatii despre maestrul constructor.

Pater Rugiero si-a asternut raportul intr-un mod cu totul neobisnuit. Fiind la curent cu multa literatura religioasa si laica, dupa ce a fost cinci ani ajutor de bibliotecar la manastirea Ferme zu Chiuso, si-a ordonat textul dupa modelul grecului Platon, filosoful ce l-a impresionat cel mai mult. Asa ca, in locul unui excurs sec, bazat doar pe cifre, Rugiero a notat tot ce i s-a parut important sub forma unui dialog purtat intre el si Julius.

Raportul - cronica incepe in 1534¹, cand Julius Zimberlan avea 36 de ani, iar Rugiero 37. Daca aceasta forma de exprimare poate parea ciudata, daca nu chiar caraghioasa pentru cineva de astazi, mai ales atunci cand este vorba strict despre cifre contabile (cantitatile de materiale cumparate, preturile obtinute, platile muncitorilor etc.), in dialog se strecoara si probleme de atitudine fata de divinitate. Cele doua personaje implicate in discutie sunt EU si TU.

Iata un fragment:

,,EU: Cand lucrezi, te gandesti la Dumnezeu, intru slava caruia ridici constructia?

TU: Cand lucrez, ma concentrez la ceea ce am de facut si verific daca ceilalti fac ceea ce au de facut.

EU: Ce te intereseaza mai mult la oamenii de pe santier: sa lucreze bine sau sa fie devotati lui Dumnezeu?

TU: Eu sunt pus aici sa termin Lacasul Domnului. Nu sunt teolog si nu cutez sa verific credinta altuia.

EU: Dar te-am vazut cum intorci spatele la mai multa lume.

TU: Eu nu cred ca il iubesti pe Dumnezeu, daca te plangi de ceva.

EU: De ce?

TU: Fiindca inseamna ca te indoiesti de bunatatea Lui. Eu stiu ca tot ceea ce mi se intampla este datorita bunatatii Lui, ca, deci, tot ce mi se intampla este numai in favoarea mea.

EU: Si daca te doare ceva?

TU: Si durerea este un dar.

EU: Si daca-ti moare cineva drag? Tu n-ai femeie, n-ai copiii...

TU: Chiar daca nu intelegem intotdeauna voia Lui, moartea cuiva drag nu este numai in favoarea mea, dar chiar si in favoarea celui ce moare. Doar ca gandul bun nu vine singur, ci trebuie invatat cu rabdare.

EU: Nu cred ca daca ai avea o femeie si copii, ai mai vorbi asa.

TU: Atunci degeaba porti rasa aceasta!

............................................................................................................

EU: Se spune ca, acum cativa ani, ai parasit santierul.

TU: Da.

EU: Unde ai fost?

TU: ti-am spus ca atunci cand sunt la lucru, nu pot sa-mi dedic gandurile, ci doar munca Domnului. Si cand sunt printre oameni, nu ma pot concentra in rugaciune.

EU: Dar tu faci o Casa a Domnului, unde lumea va veni sa se roage impreuna.

TU: Asa este. Cand am plecat, am crezut, asemenea acelor Sfinti Parinti care au cautat comuniunea cu Dumnezeu in pustie, ca doar in singuratate acea Intalnire poate avea loc. Adica doar acolo unde simturile nu distrag gandul. Eu n-am fost pana in desert si n-a fost o truda mare sa gasesc singuratatea mult mai aproape, pe o stanca inconjurata de codru. Pana ce, intr-o zi - sau intr-o noapte - m-am luminat ca ruperea de trecut si de viitor, ruperea de tot nu duce neaparat la intalnirea cu divinitatea. Acea rupere poate fi si intr-un acces de furie sau in intimitatea trupeasca. Dumnezeu nu poate fi intalnit astfel."

Si iata si un alt pasaj:

,,EU: Tocmai ai implinit patruzeci de ani, ce-ti propui pentru vremea ce ti-a mai ramas?

TU: N-are nici o importanta cum masoara oamenii timpul, daca spun ca am implinit patruzeci sau zece sau o suta de ani. Important este ce fac acum.

EU: Crezi, la fel ca atunci cand ne-am intalnit, ca Dumnezeu este in toate si ca vegheaza ca tot ce se intampla sa fie in favoarea ta? Nu ti se intampla, asemenea oricarui om, sa ai indoieli, atunci cand te apasa un necaz?

TU: N-as putea sa-L iubesc, daca as crede asa.

EU: Si cum te ajuta acest lucru?

TU: Eu nu incerc sa fac negot cu El - sa-L iubesc pentru ca sa ma iubeasca! Dar vreau sa-ti spun ca daca traiesti cu adevarat credinta, adica daca traiesti cu adevarat convins ca totul se desfasoara in favoarea ta, atunci nu ai de ce sa-ti mai faci nici un fel de griji, fiindca stii ca tot timpul e bine ceea ce ti se intampla. E putin lucru sa traiesti o viata fara temeri, fara incrancenare, fara nervozitate, fara griji?".

EU: Dar, totusi, cand a venit vestea ca fratele la care ai tinut cel mai mult a murit, mi s-a povestit ca ai plans amarnic.

TU: Asa este.

EU: Atunci n-ai crezut ca si acest lucru a fost in favoarea ta?

TU: Ba da.

EU: Atunci, de ce ai plans?

TU: Am plans fiindca sunt om. Plus ca pe vrea aceea n-am fost inca suficient de pregatit sa traiesc faptul ca tot ce se intampla este in favoarea mea.

............................................................................................................

EU: Daca Dumnezeu va dori ca tu sa fii cel ce va termina sfantul locas, ce ai de gand sa faci dupa aceea? Vei incepe un nou santier sau vei prelua unul abandonat?

TU: Daca Dumnezeu va dori ca eu sa fiu cel ce va termina sfantul locas, ii voi multumi umil si pentru acest dar. Insa eu nu ma gandesc la ce va fi: viitorul vazut din prezent nu-ti ofera decat in aceeasi masura sperante si temeri. Or acestea nu fac decat sa te sustraga de la prezent, singurul timp sigur. Acum sunt pus aici sa termin Lacasul Domnului si toata energia mi-o pun in acest scop.

............................................................................................................

EU: Crezi ca doar tu judeci corect relatia cu Dumnezeu?

TU: Nu stiu daca numai ei si nici nu sunt pus sa aflu daca numai eu. Dar stiu un lucru si acesta ma face sa fiu incredintat ca asa cum judec eu credinta e corect: stiind ca Dumnezeu nu face decat lucruri bune, sunt incredintat ca tot ce mi se intampla este doar in folosul meu, iar aceasta ma face sa nu mai fiu niciodata nelinistit si sa pot sa-mi vad mereu senin de treaba."

Julius Zimberlan a lucrat timp de treizeci de ani pe santierul catedralei de la Daumberg. A inceput ca ajutor de dulgher, a trecut pe la mai toate atelierele, moartea neasteptata a constructorului l-a dus la conducerea uriasei constructii. A lipsit o singura data in tot acest timp, cand a disparut pentru cateva luni. In lipsa lui, munca a lancezit, inlocuitorii sai s-au tot certat intre ei. Cand a revenit, a vrut sa o ia iarasi de la inceput, sa faca muncile cele mai umile. Dar inaltii ctitori l-au descoperit printre ucenici si l-au repus in fruntea santierului. Unde a ramas pana la sfintirea lacasului, eveniment petrecut cu mult inaintea celor mai optimiste previziuni.

Intre timp, au murit si stapanii locului, au venit altii si au murit si aceia. Si a murit si Rugiero. Peste Daumberg a trecut razboiul, iar intr-o primavara au fost si inundatii catastrofale. Dar catedrala a continuat sa se ridice. Dupa sfintirea ei cu mare fast, dupa modelul sfintirii zidurilor cu laude si cu cantari, ca in Cartea Neemia 12, 27, in prezenta a nu mai putin de unsprezece inalti ierarhi si a unui numar de cateva sute de preoti si diaconi, dupa ce s-a sfarsit marea si sfanta sarbatoare, au venit mai multi emisari cu propuneri pentru Julius Zimberlanus sa construiasca si altundeva intr-un mod atat de stralucit. Dar, ca si in urma cu multi ani, cand seful santierului s-a facut nevazut pe neanuntate pentru a cauta divinitatea in solitudine, Julius a disparut din nou. Si din nou fara sa anunte. N-a onorat nici macar invitatia la marile sarbatoriri cu prilejul evenimentului sfintirii. Oricine altcineva s-ar fi comportat asa ar fi fost considerat lipsit de cea mai elementara lipsa de respect fata de multimea de straluciti oaspeti. Dar pe Julius Zimberlanus nu te puteai supara, pe un om atat de senin nu-l atingea nici o dojana. Plus ca si la Daumberg a ajuns expresia ,,Probabil ca asa sunt oamenii din satul ascuns in codrii, de unde a venit el". Cum sa-l intelegi altfel? ,,A mai plecat odata si s-a intors. Se va intoarce si de data asta" s-a spus.

Dar n-a mai revenit niciodata la catedrala pe care el a terminat-o, iar cele doua surse de unde am luat pana acum datele pentru istoria lui Julius Zimberlanus se contrazic in multe privinte: registrele acelei Bauhuette nu difera decat in foarte mica masura in ceea ce privesc cifrele de afaceri de raportul - cronica a parintelui Rugiero. In schimb, discutiile notate intre EU si TU par sa caracterizeze un alt personaj. In mod evident, cele doua scrieri pastrate au fost asternute independent una de cealalta, astfel ca la nevoie sa existe un control din partea Inaltilor Ctitori asupra cheltuirii banilor. (Masura s-a dovedit binevenita in perioada cat Zimberlan a disparut de pe santier si cand s-a descoperit astfel deosebiri intre cele doua materiale, deosebiri ce au dus la incriminarea pentru delapidare a unui grup de langa unul dintre inlocuitorii la sefia constructiei. Si tot in paranteza fie spus, unii dintre istoricii tarzii care s-au ocupat de catedrala de la Daumberg chiar pun sub semnul intrebarii daca discutia din scrierea parintelui Rugiero a avut loc cu Julius, acel TU, fiind posibil sa nu fi fost decat ,,un alter ego al calugarului". Dar continuarea povestii il legitimeaza pe Julius Zimberlan prin viata sa ca a fost indubitabil cel numit ,,TU".)

The post TRAIRILE MALEFICE (8) appeared first on Cotidianul RO.