UPDATE Criza de credibilitate a Europei: cine vorbeste pentru cine, pe ce mandat, cu ce responsabili...
Iar Donald Tusk, preşedintele Consiliului European anunţă şi el că, până luni dimineaţa, va avea o reuniune cu prim-ministrul belgian Charles Michel... Am consultat direct două dintre sursele de înalt nivel implicat în negocieri care mi-au spus că, din punctul de vedere al instanţelor europene, s-a făcut tot ce era posibil în acord cu partea canadiană şi că, în acest sens, este important de reamintit declaraţia făcută acum câteva ore de Comisarul european Marianne Thyssen: ”Au existat ani de negociere în jurul textului tratatului CETA. În această săptămână, am răspuns tutror întrebărilor şi preocupărilor printr-o declaraţie care are valoare legală. Acest text va face parte din Tratat”.
Ultimatum? Desigur. Nu dă bine? Cu siguranţă. Dar s-ar putea să fie singura soluţie. Cum, la fel de bine, s-ar putea să aibă soarta primului, foarte prost primit în Belgia, cel dat marţea trecută de comisarul european pentru Comerţ, Cecilia Malström, care spunea atunci: ” Trebuie ca la Consiliul European să existe, vineri, un acord. Prietenii noştri canadieni au nevoie să ştie dacă trebuie să-şi rezerve biletele de avion. Dacă nu vom ajunge la un acord, nu va exista Summit UE-Canada pe 27 octombrie”.
Aceeaşi sursă europeană îmi spunea că ”din nefericire, toată lumea este cu spatele la zid, iar reacţia valonilor de a cere mai mult timp când ştiu bine că asta nu mai e posibil, pune pe toată lumea în situaţia de a arăta ca nişte clovni şi că decidem soarta celui mai important acord comercial negociat vreodată de UE la o partidă de poker. Devenim ridicoli şi, după cum ştiţi, nimic nu este mai grav în politică decât asta”.
Soarta jocului se decide în următoare 24 de ore. Precum şi, ca efect colateral, discuţia despre ridicarea vizelor pentru România şi Bulgaria.
***
Indiferent de soarta Tratatului cu Canada (încă aflată în dubiu), ce s-a petrecut în aceste zile la Bruxelles este extraordinar de îngrijorător. S-a dovedit că, chiar după decenii, întrebarea lui Henry Kissinger, „Eu dacă vreau să sun să vorbesc cu Europa, cine răspunde la telefon?”, este încă perfect valabilă şi asta pune o enormă problemă de credibilitate şi reprezintă, în sine, o ameninţare gravissimă de securitate.
Întrebarea lui Kissinger era şi este în continuare absolut legitimă, chiar dacă, în principiu, Tratele au nominalizat foarte limpede pe cei care pot vorbi „în numele Europei”, cei care pot negocia în numele cetăţenilor europeni, cei care iau decizii, propun legislaţii comune, angajează pe termen lung viitorul popoarelor de pe continentul nostru.
Numai că asta este teoria jocului. În practică, „decizia europeană” ca atare nu constituie, după cum se vede, decât un segment al unui proces cu mult mai lung în care, atunci când mizele sunt foarte mari, apare posibilitatea sau obligaţia de consultarea democratică a opiniei publice, fie prin referendum, fie la nivelul Parlamentelor naţionale, cele care pot aproba sau nu textul european. Ca acum, în cazul CETA, tratatul pentru care s-au dus negocieri timp de şapte ani...totul pe baza unui mandat ferm aprobat de Consiliul European la nivelul şefilor de stat şi de guvern, „vocea cea mai autorizată a Europei”. Aici apare problema de credibilitate: dacă pe un asemenea mandat s-a negociat pe un mandat comun şi acum una dintre sub-componentele uneia dintre părţi zice „nu”, atunci cine va mai vrea de acum să negocieze acorduri majore cu Europa ştiind că totul poate fi întors oricând sau anulat?
Mai mult, jocul acesta se complică teribil şi datorită unei practici comune a Comisie Europene de a permite „intrarea provizorie în vigoare” a oricărui Tratat după semnarea sa de majoritatea reprezentanţilor din Consiliu ai Statelor Membre, urmând ca el să devină definitiv parte a pachetului de angajamente internaţionale europene de-abia după validarea sa de către instanţele naţionale competente. Condiţionare perfect democratică, desigur, dar care,a cum pe timpul tuturor crizelor, a devenit o necunoscută strategică..
Să nu credeţi cumva că mă refer numai la cazul Tratatului cu Canada, foarte important deoarece este vorba despre cel mai mare acord de liber schimb negociat vreodată de UE şi, din foarte multe puncte de vedere, model premergător al Tratatului similar aflat în discuţie cu SUA.
Iată un alt exemplu, la fel de semnificativ şi deschizător de probleme majore: Acordul de Asociere UE-Ucraina. Negociat de UE, semnat de toate Statele Membre şi intrat în vigoare, sub formula „provizorie”, de la începutul acestui an. Numai că, supus în Olanda unui referendum pe 6 aprilie, Tratatul a fost respins de către 61% dintre participanţi. Ceea ce a creat o situaţie de blocaj total, căci singura perspectivă legală ar fi de suspendare a aplicării provizorie a Tratatului, lovitură enormă pentru credibilitatea politică a Europei în general şi în relaţia şi aşa mult şubrezită cu ţările din Parteneriatul Estic. Iar Parlamentul olandez a fixat o dată limită pentru găsirea unei soluţii de compromis: 1 noiembrie...
Drept care, la reniunea de joi şi vineri de la Bruxelles, premierul olandez Mark Rutte a venit cu două idei, ambele greu sau imposibil de acceptat: prima era ca şefii de stat şi de guvern să adauge în comunicatul final un pasaj conţinând precizarea că Acordul cu Ucraina nu este echivalent cu deschiderea de negocieri pentru obţinerea statutului de membru UE sau nu prespune alocarea unor noi capitole suplimentare de ajutor financiar pentru Ucraina. A doua idee consta în obţinerea unui acord privind posibilitatea unui „op–out” în raport cu dimensiunea militară a Acordului. De ce toate astea? Din evidente raţiuni electorale, deoarece în Olanda vor avea loc alegeri în primăvara viitoare, iar contra-candidatul lui Rutte este ultra-naţionalistul Geert Wilders (victoria acestui putând influenţa decisiv şansele colegei sale de coaliţie europeană extremistă şi naţionalistă, doamna Marinne Le Pen). Liderii europeni ştiu asta, aşa cum sunt perfect conştienţi că o ratare majoră pe Acordul cu Ucraina ar trimite un mesaj dezastruos către electoratul proeuropean din Republica Moldova, aflat acum în faţa unui moment politic crucial, alegerile din 30 octombrie.
Este o criză de credibilitate, este o criză de lideri, este o criză de soluţii. Cumulul poate fi o criză europeană existenţială. Combinată cu ceea ce este cumulul de crize din jurul continentului nostru, poate duce la dezastru.
Impas fundamental nu numai pentru aceste cazuri concrete, ci pentru însuşi proiectul european.
Până la urmă, pe fond, întrebarea-cheie priveşte opţiunea asupra unei formule care să scoată Europa din această situaţie ciudată şi care a ajuns să producă primele semne grave de blocaj. Ce vrem să avem în continuare: o Uniune Europeană a Statelor Membre care să-şi consolideze şi credibilizeze procesul comun de luare de decizii sau, dimpotrivă, asumând toate riscurile, visăm la reîntoarcerea la peisajul de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa Statelor Naţionale independente şi singure în autonomia lor suverană?
Vrem sau nu, vor sau nu liderii noştri politici, discuţia asta trebuie să aibă loc. Altfel, impasul de acum se poate transforma uşor într-un proces ireversibil de spargere a ceea ce este ordinea europeană pe care o ştim, dispariţia sa antrenând consecinţe naţionale greu sau chiar imposibil de imaginat în acest moment.
Europa a intrat, evident, într-un proces de transformare şi aceasta este inevitabilă. Ecuaţia transformării este însă incertă pe măsură ce toate (sau aproape toate) elementele ecuaţiei sunt variabile determinate de criza economică şi socială. Iar asta reprezintă un factor major de distorsiune, vedeţi cazul BREXIT.
Este adevărat că este foarte uşor să joci acum cartea emoţională a super-protecţionismului şi să spui că UE reprezintă răul suprem şi că ne va fi mai bine singuri, liberi şi, ca urmare, neatârnaţi. Nimeni însă nu vrea să meargă mai departe spre întrebarea esenţială şi extrem de simplă: după aia, ce facem? Exemplul Marii Britanii, încă o entitate unitară dar cu Scoţia pe cale să plece, poate urmată de Irlanda de Nord şi chiar de Ţara Galilor dacă acolo va avea câştig de cauză partidul politic al cauzei naţionaliste, ar trebui să dea de gândit, odată cu căderea spectaculoasă a lirei sterline. Dar ce s-ar petrece oare în cazul unor ţări mici şi la extremitatea de jos a statisticilor europene privind stadiul de dezvoltare?
Este o criză de credibilitate, este o criză de lideri, este o criză de soluţii. Cumulul poate fi o criză europeană existenţială. Combinată cu ceea ce este cumulul de crize din jurul continentului nostru, poate duce la dezastru. Va exista oare înţelepciunea şi voinţa necesară pentru deblocarea partidei? Eu sper în continuare că da. În caz contrar, orice poate deveni posibil în materie de scenarii negative. Absolut orice. Din această perspectivă, eşecul semnării Tratatului CETA poate însemna, cu certitudine, începutul auto-izolării şi excluderii Europei şi a tuturor statelor componente ale proiectului european din sistemul care grupează actori internaţionali credibili. Suntem atât de aproape de asta...
Comments