,,Femeia nebatuta e ca moara neferecata". Principiile dupa care se casatoreau romanii in urma cu un...
Căsătoriile nu se legau după bunul plac al soţilor, ci după regulile stabilite de societate sau de Biserică. Căsătoria nu putea avea loc, dacă nu exista acordul familiilor sau dacă mirele şi mireasa proveneau din medii diferite. Vârsta putea fi, de asemenea, un alt impediment. Fetele se puteau căsători doar după 12 ani, iar băieţii, după 14. Femeile văduve nu se putea căsători decât după anul de doliu, iar bărbaţii aveau interzis la însurătoare după a treia nevastă.
Căsătoriile se legau, acum 100 de ani, după ce părinţii cădeau de acord, stabileau zestrea şi fixau logodna care putea dura câteva luni. Fetele de la ţară se căsătoreau în jurul vârstei de 14 ani. Domnişoarele de pension de la oraş se măritau la 17-18 ani sau după terminarea facultăţii, la 21 de ani. Băieţii de la ţară se căsătoreau, de regulă, înainte de stagiul militar. Aşa se face că atunci când revenau acasă din armată aveau deja copii. Bărbaţii aveau interzis la însurătoare după a treia nevastă
Nunta la români
În cartea ” Nunta la români”, scrisă de Simeon Florea Marian sociologul explică în detaliu motivele care îi determinau pe români să îşi lege desinele.
„Întâi, de a avea o consoartă spre ajutorare şi petrecere, spre mângâierea şi alinarea durerilor în caz de nefericire şi suferinţă, mai pe scurt spre împărtăşirea binelui şi a răului, a bucuriei şi întristării în decursul întregii vieţi. Al doilea, de a avea urmaşi legitimi, cari să păstreze numele de familie, ca sângele şi seminţia lor să nu se stingă niciodată, apoi ca să aibă cine moşteni averea părintească , ca aceasta să nu treacă în mâini străine, mai departe să aibă cine a se îngriji de dânşii şi a-i sprijini la bătrâneţe, iar după moarte să aibă cine a-i jeli şi înmormânta creştineşte, a-i pomeni şi a le da de pomană, şi a se ruga pentru iertarea păcatelor sale. În fine, al treilea, ca să nu li se facă aruncare că numai degeaba s-au născut şi trăit în lumea aceasta, după cum prea adese ori se-ntâmplă că li se face celor ce rămân necăsătoriţi”.
Zestrea fetei, condiţie esenţială pentru căsătorie
Zestrea era ”calitatea” cea mai de seamă a unei fete de măritat. Zestrea, care se mai numea dota sau darul de nuntă, avea rolul de a îi ajuta pe tinerii căsătoriţi să pună bazele familiei. Pământul era esenţial, ca dar de nuntă, mai ales în mediul rural. Cu cât avea mai multe hectare, cu atât fata era considerată o partidă mai bună. Dar de nuntă sau zestre însemna de la pământ, până la animale, păsări şi lada de zestre. La ţară, mireasa venea în casa mirelui cu plapumă, perne, cuverturi, ţesături. La oraş, în lada de zestre intrau şi bani, veselă sau mobilier.
”Femeia nebutută a ca moara neferecată”
După căsătorie, rolurile celor doi soţi erau bine stabilite. Bărbatul era cel care susţine financiar casa, femeia se ocupa de gospodărie şi de copii. Condiţia esenţială a unei neveste bune era, în urmă cu un secol, să fie supusă. Bărbatul avea voie să-şi certe nevasta, ba chiar să o şi altoiască dacă era neascultătoare. Soţii de la ţară convieţuiau în familie pe principul „Femeia nebătuta e ca moara neferecata” . Soartă grea aveau femeile care nu putea face copii. Bărbaţii aveau dreptul să le ”expulzeze” înapoi la părinţi, dacă nu reuşeau să-şi îndeplinească datoria de a deveni mame.
Neveste infidele erau alungate din sat
Indifelitatea masculină era tolerată, atât la sat, cât şi la oraş. Bărbaţii erau singurii care aveau voie să calce strâmb după bunul plac , indiferent de mediu. La ţară, femeile erau aspru pedepsite dacă legau relaţii în afara căsătoriei, riscând alungarea din urbe şi compromiterea pe viaţă. Cu totul alta era situaţia soţiilor de la oraş.
Motive de divorţ
Divorţul nu era un proces simplu în urmă cu un secol.Pentru desfacerea căsătoriei, era nevoie ca unul dintre membrii cuplului să depună o plângere la tribunalul ecleziastic. Biserica nu accepta desfacerea căsniciior decât în situaţii extreme, cum ar fi fost boli grave, desfrâu, călugărie, adulter.
Femeile erau cele care intentau divorţ invocând viaţa grea pe care o aveau cu soţii, iar bătăile erau în cele mai multe cazuri motivele invocate de soţii. Nu orice femeie care se plângea că este bătută de soţ, obţinerea desfacerea căsătoriei.
Ca să dovedească violenţa trebuia să aducă martori şi să demonstreze că episoadele de bătaie s-au repetat. Pentru o simplă palmă, judecătorii nu admiteau divorţul. Ca boli, doar lepra şi impotenţa erau considerate motive de desfacere a căsătoriei. Impotenţa era motiv de divorţ doar dacă femeia depunea plângerea după trei ani de căsătorie în care aşteptase o reparare a situaţiei.
Comments