Inevitabila coabitare sau cum a cazut Macron in propria sa capcana (Opinie)
Dupa rezultatul mai mult decat surprinzator al alegerilor de duminica, Macron nu asuma eroarea istorica a dizolvarii parlamentului in plina ascensiune RN. E strategia pe care a ales-o pentru a incerca sa preia initiativa. Pe 10 iulie a trimis o <<& Scrisoare catre francezi& >> pentru a le spune ca alegerile nu au un castigator, deci nici o zona politica nu-i poate impune nominalizarea unui prim-ministru. In plus, considera ca extremele nu trebuie sa guverneze. Desi nu le numeste, vizeaza LFI-ul lui JL Melenchon si RN-ul lui J. Bardella si M. Le Pen. Presedintele francez a vrut sa castige timp si sa se pronunte inainte ca Noul Front Popular (din care face parte LFI) sa ajunga la un o propunere de nume de prim-ministru. Deocamdata, alianta electorala de stanga nu a fost capabila sa ajunga la un compromis si nu e exclus ca va merge spre rezerva de cadre din zona sindicala. Dar interventia lui Macron nu a facut decat sa intareasca ostilitatea intregii clase politice la adresa sa si mai ales sa sudeze in aceasta logica anti-macronista dihotomicul NFP.
In acest moment au fost deschise negocieri de la centru (cele trei partide din majoritatea prezidentiala) spre stanga non-LFI si spre dreapta, Republicanii. O astfel de alianta pe hartie ar reusi sa depaseasca majoritatea de 289 de locuri. Dar probabilitatea ei in actualul context este nula si, presupunand ca in viitor s-ar realiza, ea ar deschide tot o coabitare. Asta pentru ca, dupa dizolvare si consecintele ei, desi macronismul nu a murit, macronisti nu prea mai exista. Caci marii perdanti al dizolvarii au fost chiar macronistii, pe care presedintele i-a trimis in prima faza ca pe miel la taiere catre un electorat foarte ostil, si in a doua faza i-a pus sa se retraga sau, dupa caz, sa fie alesi, cu voturile NFP, deci inclusiv LFI. Jumatate dintre cei 168 de alesi ai majoritatii prezidentiale au beneficiat de retragerea candidatilor NFP. Iar acum trebuie sa explice de ce NFP, care deocamdata ramane unit, nu are dreptul sa incerce sa guverneze.
Adevarul este ca Franta a trecut in cateva saptamani de la un regim super-prezidentialist, in care presedintele decidea cam totul, la un regim parlamentar, mai bine zis al combinatiilor intre partide cu programe incompatibile, dar cu interese in principiu mai putin incompatibile. Ramane insa de vazut, pe 18 iulie cand se va alege presedintele Asemblee Nationale, in ce masura tendinta va fi aceea a unui pas spre compromis, sau spectrul Frantei neguvernabile va (re)aparea.
Trebuie insa sublinat ca, de la alegerile din 2024, cand proaspat realesul Macron nu a primit o pana atunci traditionala majoritate absoluta, presedintele francez se zbate intre dorinta de a decide totul si necesitatea unor compromisuri macar punctuale.
De unde si existenta unei logici a deciziei-soc de a dizolva camera principala a parlamentului dupa infrangerea partidului sau la alegerile europene. A invocat nevoia de <<& clarificare& >>. Cele doua tururi ale legislativelor au adus exact inversul. Si asta incepand cu pozitia zonei macroniste. Inainte de primul tur, aceasta si-a asumat rolul de unic recurs impotriva extremelor. Pana si Mbappe, un prieten al presedintelui Macron, a preluat ritualic apelul la un vot impotriva <<& extremelor& >>, plural atat de semnificativ in context: includea nu numai RN-ul, dar si partidul lui Melenchon, implicit Noul Front Popular.
Dupa primul tur, discursul nu a fost schimbat brusc decat la nivelul premierului Attal. Provenit, de altfel ca si Macron, din Partidul Socialist, acesta preluat de la Melenchon retorica <<& frontului republican& >>, una care dez-extremiza candidatii LFI, in defavoarea pericolului cvasi-fascist pe care l-ar fi reprezentat RN. De fapt a fost o clasica miscare de tipul <<& Sa te faci frate cu dracul, ca sa treci puntea& >>.
Dar asta facusera deja partidele stangii mai moderate. Bruschetea dizolvarii si timpul nefiresc de scurt in care stanga a trebuit sa pregateasca alegerile au putut scuza necesitate ca Socialistii sau Ecologistii sa participe la acest Front care reuneste partide incompatibile programatic. Asa s-a ajuns la turul doi din 7 iulie ca atat cu stanga relativ moderata, cat si <<& majoritatea prezidentiala& >> sa se faca frate cu dracul LFI. Aceste doua zone fiind la randul lor vazute, din perspectiva lui Melenchon, ca dracul cu care treci puntea, sau, in limbajul leninist care nu ii e strain, ca fiind, fiecare, un idiot util care face jocul LFI.
Scuza publica a premierului Attal, care a orchestrat pana la urma cele 2010 retrageri reciproce intre macronisti si NFP, a fost ca <<& stanga nu poate castiga alegerile& >>. Iata insa ca le-a castigat. Chiar daca cu o majoritate relativa si contradictorie. Stupoarea nu a venit din rezultat in sine, ci din suprapunerea de pacaleli politice care au dus la confuzie nu numai electoratul, ci si oricene incearca o analiza a rezultatelor alegerilor. Dintre pacaleli, cea mai importanta este aceea a faptului ca o alianta facuta in numele <<& valorilor republicane& >> a favorizat candidati care ies flagrant din cadrul ideal invocat. O alianta cinica ce a primit o fundita morala. Aceasta a functionat electoral mai bine decat se asteptau macronistii nu numai pentru ca centrul a oferit o respectabilitate extremei-stangi, alta eroare istorica de care se va mai vorbi. Dar si pentru ca RN-ul a ezitat intre aroganta castigatorului de prim tur, afisata de Bardella care astfel si-a aratat lipsa de experienta, si agresivitatea Marinei Le Pen. De altfel, o agresivitate bine calculata: preluarea puterii guvernamentale de catre Bardella insemna practic sfarsitul sanselor sale de a castiga presedintia: fie acesta esua, ceea ce facea imposibila o victorie, fie reusea, ceea ce-l proiecta pe el catre functia suprema. Intrebarea tulburatoare e daca acest <<& frontul republican& >>, pe moment atat de eficient pentru a bloca candidatii RN, nu a fost un cadou pentru Marine Le Pen in perspectiva prezidentialelor din 2027.
Sunt destule semne ca Macron era pregatit de o coabitare cu Bardella, recentele informatii din Liberation ale unui important canal de discutii intre zona Macron si conducerea RN par a o confirma. Totusi, intre cele doua tururi Marine Le Pen a vorbit despre rolul cvasi-simbolic, a se citi decorativ, al presedintelui intr-o coabitare cu o majoritate RN, iar Bardella nu a negat posibilitatea scenariului fortarii unei demisii a lui Macron. Tip de retorica ce acoperea si eventualitatea unei majoritati relative RN. Asa putem intelege mai bine schimbarea radicala de strategie ceruta de Attal, dar acceptata lent de Macron: <<& frontul republican& >> a fost raspunsul lui Macron la amenintarile iresponsabile institutional ale RN.
Mai este un detaliu deloc neglijabil: abia dupa alegeri opinia publica a aflat ca RN a acceptat formarea in Parlamentul european a unui nou grup cu Viktor Orban, <<& Patrioti pentru Europa& >>.& Grupul parlamentar, care are in comun nationalismul, pozitia critica fata de ajutorarea Ucrainei si o atractie pentru retorica de tip putinist. Astfel RN-ul nu merge, asa cum se credea, spre post-populismul atlantist reprezentat de prima-ministra Meloni, preferand o alianta cu mai multe partide care chiar merita prea utilizatata eticheta de extremism. In plus, Bardella conduce grupul respectiv, o posibilitate care ar fi trebuit cunoscuta inca din campania electorala. Un secret vinovat, probabil nu singurul. RN-ul facuse eforturi certe sa iasa din zodia extremei drepte iata ca, la nivel european, nu face decat sa-i confirme pe unii din aprigii sai contestatari si astfel sa valideze post-factum <<& frontul republican& >>.
Revenind insa la peisajul de dupa batalie din Franta, RN-ul poate contempla cu optimism probabilul haos parlamentar ce va marca cel putin urmatoarele luni. Institutiile celei de a V-a Republici au fost facute tocmai pentru a evita intoarcerea la tarele celei de a IV-a, ce a partidelor. Dar pentru prima data s-a format o alianta pentru turul doi care nu are perspectiva sa guverneze, ceea ce practic a falsificat si votul majoritatii, si filosofia tipului de scrutin. Timp de un an parlamentarii stiu ca nu mai risca dizolvarea, deci pot cenzura cand vor Guvernul. Cei care au castigat turul doi al legislativelor, Noul Front Popular, reclama nominalizarea unui prim-ministru care va avea impotriva lui aproape doua treimi din parlament, asa ca nu poate supravietui decat atata timp cat opozitia majoritara va dori acest lucru. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
Comments